M-am nascut in 1957, in coliba din strujeni care ne tinea loc de casa. Tata era un om aparent simplu: era palimar la biserica din sat, insa acasa, atunci cand nu reusea sa repare ceva cum trebuie, toate injuraturile lui erau adresate divinitatii. Uneori aveam impresia ca tata era un om rau, mai ales atunci cand ne lua la cosit sau la strans fanul si stateam cu el pe camp din zorii zilei si pana se intuneca. Insa seara, ne adunam toti zece in jurul mesei de lemn, mama portiona mamaliga cu o bucata de ata si aducea apoi ceaunul cu lapte fiert. Tata devenea atunci un om cu privirea blanda…
Ne povatuia pe noi, fetele, sa ne ascultam numai inima si asprimea din privire si din vorba disparea ca prin minune. Dimineata, cand ne pregateam din nou de munca, ochii tatii se intunecau din nou, iar tonul vocii lui era din nou sever.
La 18 ani m-am casatorit cu un baiat din sat, la fel de sarac cum eram si eu. Tata s-a prezentat la cuscri la „invoiala” cu lada mea de zestre, o lada impletita din nuiele, in care erau doua toale tesute de mama si doua linguri noi, din lemn. Si m-am mutat in casa socrilor mei, o casa cu doua camere si o tinda. Socrul meu, un barbat inalt si drept, exagerat de muncitor, cu privirea ascutita, nu m-a placut de la inceput. Munceam mult, desi eram insarcinata, dar el tot isi incretea buzele a nemultumire cand gusta din mamaliga facuta de mine.
Dupa ce am nascut primul copil, tatal meu s-a prapadit. Plangeam doar noaptea, ca sa nu ma vada nimeni, pentru ca socrul meu spunea ca nu are nevoie de bocete, ci de munca.
In timp, sotul meu, care nu mai stia cum sa procedeze ca sa ne fie bine tuturor, a decis sa ne mutam la propria noastra casa. Cu bruma de bani pe care o stransesem cativa ani, am cumparat o casa (mai mult o ruina) pe care am refacut-o cu mainile noastre: eu si sotul meu, muncind cot la cot, pana am terminat-o.
Trecusem prin multe greutati, insa ne iubeam mult si ne respectam. Toate necazurile ne uneau si ne sudau familia.
Cand a inceput sa ne fie mai bine din punct de vedere material, relatia dintre noi s-a racit, erau zile cand abia ne vorbeam, ne gandeam chiar sa divortam. Eram acum suficient de puternici incat sa ne croim un drum in viata pe cont propriu. Eram o femeie care putea sa reuseasca fara ajutorul lui. Nu am divortat si nu regret acum deloc. Timpul si-a spus cuvantul, neintelegerile s-au dizolvat in timp, ca un ness in apa fierbinte. Acum suntem amandoi pensionari, ne ingrijim casuta facuta de noi si gradina cu flori de care se bucura si nepotii.
Daca ar fi sa trag o linie si sa analizez barbatii din viata mea, as spune ca tata si socrul meu au fost doi oameni care si-au pus amprenta destul de pregnant asupra cursului vietii mele; cat despre sotul meu, cu bune si rele, ramane barbatul vietii mele, chiar daca firele albe sunt acum din ce in ce mai dese, iar ridurile ne-au crestat chipurile. (Elena Pricob)
