Totul culmina cu uraturile de An Nou, cu mascatii care speriau cainii de prin curti si copiii mai fricosi, cu piesele tematice gen „Iancu Jianu”, cu Plugusorul, cu buhaiul care se tanguia si parca plangea la fiecare tragere a cozii, cu zurgalaii si clopoteii legati la glezne si la brau, care nu oboseau din Ajun pana dupa San Vasile si care te anuntau pe ce ulita au apucat purtatorii lor, si terminand cu Sorcova pe care intotdeauna o ascultam cu tristete, pentru ca ea incheia Sarbatorile. Trebuia apoi sa mai astepti un an pana la urmatorul Linu-i lin si Aho, Aho! .
Gaseai in timpul curateniei de primavara clopotelul prafuit, dar niciodata nu suna asa curat ca la Sarbatori.
Apoi, cu trecerea timpului, clopotelul n-a mai sunat deloc asa ca atunci, in copilarie. S-o fi dogit? S-o fi invechit? Urechea mea si-o fi pierdut sensibilitatea? Nimic nu mai e ca atunci. Nici iarna, nici zapada, nici Sarbatorile! Le duc dorul si le pastrez in suflet si tot mai sper, cu fiecare iarna care vine, ca le voi regasi. Nu am reusit pana acum. Mai sper! (Anca Ciubotariu)
Sunt din zona Targu Neamt. De cand eram mica retin frumusetea sarbatorilor de iarna. Chiar erau Sarbatori! Incepand cu colindele de Craciun, cu mogaldetele care inotau prin zapada pana la brau doar pentru a ajunge la usa si a-ti vesti Nasterea Domnului cu glasuri impletite in clopotei. Cu bradul pe care intotdeauna il aducea Mos Craciun in noaptea de Ajun, astfel ca, de Craciun, te trezeai cu el gata impodobit, cu mirosul lui care-ti umplea plamanii ca ai fi vrut doar sa inspiri fara a mai da aerul afara pentru a nu-i pierde aroma de padure, de natura, de salbaticie.
