Eram un copil mic, murdar si mucos. Imi placea la colindat, udatul de Paste, ziua mortilor, cicirita, saritul prin foc. Imi placeau povestile cu comori, oameni de neinfrant si lumi indepartate. Si-mi placeau jocurile pe care le inventam si in care si acum imi e greu sa inteleg de ce se prindeau si cei mari…
Cand era vreo nunta, alergam sa vad alaiul cu mirele si mireasa. El in negru si ea in alb mi se pareau doua lumi diferite, doua lumi care urmau sa devina una, dupa drumul de la biserica pana acasa. Pentru mine, drumul ala era miraculos, era drumul in care lumea lor se definea si prindea contur. Dupa drumul acela, stiam cum vor fi. Insa, ca-n orice poveste, trebuia sa vad cum trec probele acelui drum… Cum imi doream sa stiu cum vor fi, piedicile mi se pareau esentiale. Ca doar din cum urmau sa le treaca puteam sa-mi dau seama de cum le va merge si de ce vor deveni impreuna! Asa ca luam o sfoara si-o legam de-a latul drumului, de copaci sau de garduri, gaseam eu de ce. Copil mic si mucos, ma ascundeam dupa cate un pom sau dupa cate un stalp, sa vad ce fac cand dau de sfoara. Mirele putea sa o rupa si sa treaca mai departe… Pentru mine ar fi fost clar cum ar fi rezolvat el mai apoi toate problemele! Insa nimeni niciodata nu a rupt sfoara!
Ma cautau din priviri, ma intrebau daca ii las sa treaca, imi dadeau doi banutzi, iar eu deznodam sfoara. Daca ma rugau sa-i las sa treaca, stiam ca totul va fi bine. Ca vor stii sa discute, sa-si rezolve problemele si sa fie impreuna. Nici macar vreun mire beat nu mi-a rupt sfoara! Cel mai frica mi-a fost la nunta lui Eli, fata lui tanti Veta, ca se marita cu cineva care nu era de la noi din sat si nu stiam cum e… Dar nici el nu mi-a rupt sfoara! Poate a fost putin mai mirat de jocul unui copil, pe care si cei mari il respectau, chiar daca nimeni nu ar putea spune exact cine ce intelegea din acel joc… Dar cred ca Eli l-a rugat sa-mi dea doi banutzi si sa ma roage sa desfac sfoara, ca drumul sa le fin lin si frumos… Nimeni nu a rupt sfoara si nimeni nu a divortat vreodata.
Cand am plecat in lumea larga si mare, dupa un timp si multe mirari, la lovituri am inceput sa raspund cu lovituri. La sabie am inceput sa scot sabia! Cand mi se punea vreun nod gordian in fata, precum Alexandru, scoteam sabia si taiam rapid orice nod si orice sfoara mi-ar fi stat in cale. Sa desfac noduri? Pentru cine si pentru ce? Sa ma bucur de liniste si armonie? Cu cine si de ce? Nu acestea sunt momentele cele mai periculoase in care cei care vor sa te loveasca au cele mai prielnice ocazii? Pana intr-o zi, cand mi s-a parut ca vad pe cineva gata sa dea doi banutzi unui copil mucos si sa-l roage sa-i desfaca o biata sfoara intinsa de-a latul drumului, doar ca sa-i arate ca obstacolele se pot depasi frumos, ca nu totul se rezolva cu gesturi agresive si violente, chiar daca acestea sunt mult mai rapide si par mai directe si mai eficiente. Si-atunci mi-am amintit de jocul meu de copil, prin care cei mari imi aratau cum e lumea lor, cum ar trebui sa fie lumea mea… Insa aceea era o lume pe care eu am parasit-o. Doar ca sa o regasesc acum, se pare… Sau, mai bine zis, doar ca sa-mi doresc sa o regasesc sau sa o construiesc acum. Pentru ca, de fapt, acolo unde esti, indiferent unde si cand ar fi asta, construiesti lumea pe care vrei sa o construiesti. Si cred ca de-acum voi incepe sa desfac noduri, nu sa le tai… Sau, oricum, voi incerca sa invat. Din nou. Lucruri vechi si demult uitate. Lucruri frumoase si pline de sens. Lucruri pe care le faceau oamenii mari si de neinfrant din copilaria mea. (Brindusa Pop)
