In scoala generala profesorul de sport era vecinul meu – Domnul Gheorghe. Traia intr-o casuta cu cerdac, cu pisici si catei in jurul casei, cu porumb legat la grinda casei, ca sa ne faca curiosi, si multa pasiune depusa in hobby-ul dumnealui – fotografia.
Nu pot sa uit cum ne facea fotografii de diverse dimensiuni, decupa cu foarfeca fiecare poza dupa bunul pac, niciuna nu era egala cu cealalta. Domnul Gheorghe a avut o viata ca o mare: cand zbuciumata, cand lina… Un accident pe terenul de sport din sat l-a condamnat sa nu mai practice sportul niciodata, o paralizie la tintuit mult timp la pat. Zambetul si glumele profesorului nostru drag nu au fost umbrite de acest accident, chiar daca in sufletul sau suferea foarte mult dupa cele intamplate.
Nu putea sa miste o mana si un picior, dar s-a straduit si cu mult efort si durere a reusit sa se ridice din pat si sa se miste cu ajutorul unui baston. Dupa accident au trecut ani in care toti ne-am conformat cu situatia dificila in care se afla profesorul.
Ii placea mult viata, nici cu gandul nu renunta la visul de a trai cat mai mult si de a se bucura de nepotii sai, dar, in 2006, boala l-a rapus. S-a stins un om extraordinar care zambea si la bine si la greu – Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! E trist pentru mine, dar, nepotii Domnului Gheorghe sunt mult mai tristi, parca nici nu realizeaza cele intamplate, pentru ei bunicul trebuie sa apara la usa. Am invatat foarte multe din optimismul acestui om, este un model in viata pentru mine.
Scriu, depun flori, aprind lumanari, privesc pozele ingalbenite de vreme, dar foarte valoroase, marturisesc si altor oameni, totul in memoria unui profesor, in memoria unui „om”.
Am scris aceste randuri cu multe emotii, cateva lacrimi si amintiri placute. Nu am uitat de unde am plecat si cine mi-au fost dascalii. (Diana Vasluian)
