Nu, nu ma incadrez in acel tipar feminin prin care femeia este vazuta drept o maniaca a cumparaturilor. Din contra, pentru mine shoppingul este un fel de pedeapsa la care sunt supusa, oarecum, cu regularitate. Prefer sa merg la examene, sa fac curatenie-luna in casa, sa fac sute de abdomene, numai sa nu fie nevoie sa merg prin magazine sau, cel putin, sa aman, cat mai mult cu putinta, ziua cumparaturilor.
Stiu ca pare o gluma, dar, spre disperarea celor dragi mie – chiar este mult prea adevarat. Recunosc, dincolo de faptul ca shoppingul a ajuns un hobby, o pasiune si chiar un mod de viata pentru milioane de femei, in esenta, a face cumparaturi este o reala necesitate. Nu stiu de unde aceasta fobie a mea pentru shopping, poate din diversitatea nebuna a produselor, care, pur si simplu, ma ameteste. Reclama peste reclama, culori peste culori, mesaje peste mesaje, ambalaje unele mai seducatoare decat alte, iar undeva pe aici apare si frustrarea mea – cum sa razbat prin atata tonaj de marketing pentru a alege produsul cel mai bun?
Pot spune ca sunt o perfectionista, nu-mi place sa dau gres, urasc cand sunt pacalita si, in consecinta, ma enervez cand dau banii pe o prostie care pe raft sau in vitrina promitea calitate si/sau utilitate. Si cam asa, pana si cumparaturile de rutina devin obositoare. Ma gandesc, ma razgandesc, analizez, compar, aleg, renunt, brrr… si tot asa pot trece zile intregi dedicate in exclusivitate shoppingului, iar eu – tot cu portofelul plin ma intorc acasa.
Am sa relatez una dintre amintirile, amuzanta azi, penibila atunci, legata de experienta mea la cumparaturi. Target – blugi. Consilieri vestimentari – sora mea si o buna prietena. Buget – suficient. Am intrat cu mult optimism intr-un magazin bucurestean ce parea „mama blugilor”. Aventura incepu, probari peste probari, eu tot strambam din nas. A sarit in ajutor si o domnisoara-vanzatoare: Imediat, stiu ce cautati!. Iar eu: „prea clasici”, „prea rebeli”, „prea evazati”, „prea incarcati”, „prea banali”, „uf, prea nu stiu cum”… Am obosit si pe toata lumea obosisem, dar … aveam nevoie de blugi. Probez ultima pereche, sustinatorii mei – „iata, cad perfect, astia sunt”, parca-parca ma convinsesera.
Nu, finalul nu e chiar atat de fericit; Am ajuns la casa, a urmat un „du-te vino” al banilor pe care trebuia sa-i achit, iar replica de final: Imi pare rau, nu-i vreau. De atunci, prietena mea nu a indraznit sa mai calce in acel magazin, eu – cu atat mai mult.
Morala? Cand ai pretentii prea mari, risti sa ramai fara o tinuta noua chiar si de petrecerea de schimbare a prefixului. Shoppingul este extenuant. Shoppingul este complicat. Shoppingul este meticulos.
Cam asta vad eu shoppingul, cam apocaliptic, dar… e o viziune pana la urma. Si pentru a incheia intr-o nota mai destinsa, marturisesc ca am avut marele noroc de a primi in dar rochia de mireasa, in caz contrar, si azi as fi alergat. cu disperare, prin magazine dupa rochia potrivita. (Valentina Merlici, Foto: Stock.XCHNG)
