De cate ori ma cert sau ma contrazic cu cate cineva, spun lucruri cumplite, menite sa il raneasca de moarte pe interlocutorul meu. Si foarte, foarte adesea, mi se arunca inapoi asa-zise adevaruri, din a caror otrava mi se vor nutri cosmarurile viitoare. Apoi vin regretele, si de o parte si de cealalta, insa nimic din ceea ce s-a intamplat nu mai poate fi schimbat. Si absolut nimic din ceea ce a fost deja spus nu mai poate fi luat inapoi.
Inteleg tot mai profund pilda biblica a intoarcerii celuilalt obraz, dar sunt prea nedemna de profunzimea ei si nici nu am intalnit pe nimeni in stare s-o practice. Vreau din tot sufletul sa fiu om bun si sa ma inconjur de oameni de la care sa pot invata si reinvata bunatatea, dar de fapt constat ca nici macar cei care pretind ca te iubesc nu te feresc de rani adanci, de pe urma carora te vei alege cu cicatrice pe suflet pentru totdeauna.
Ce inseamna sa fii om bun? Oare, sa nu provoci suferinta celor de langa tine? Sa intinzi o mana de ajutor celor care au nevoie? Sa fii cu un pas inaintea durerilor lumii si sa iti aperi semenii sau macar familia de nedreptati, de umilinte, de caderi?
Probabil ca nu stiu raspunsul, pentru ca nu sunt un om bun. Ma gandesc ca putinii oameni cu adevarat buni ai planetei teoretizeaza enorm de putin, ca sa le ramana vreme pentru a imparti lumina si noblete in jur, prin faptele lor alese. Dar cunosc si oameni rai carora nici prin cap nu le trece sa sa se imbuneze. Eu stiu, insa, ca linistea si fericirea nu pot veni decat dincolo de bunatate. Si-atunci ma lupt. Si sper, si spun: trebuie sa fim buni. E singura noastra sansa de a fi fericiti. (Elena-Mihaela Grigore, Foto: Stock.XCHNG)
