Dar ce inseamna sa fii bun? Si de ce sa ne dorim sa fim buni intr-o lume in care de multe ori ni se pare ca nu aceasta este drumul catre succesul apreciat de cei din jur? De cand eram mic copil, mama m-a invatat sa fiu bun, sa las de la mine. Prima lectie a fost cu fratele meu mai mic: de fiecare data cand aveam o neintelegere, sau cand ne certam pe un lucru, ma invata sa-i dau lui, de fiecare data cand voia camasa mea cea noua, trebuia s-o dau lui…si exemplele continua. Apoi in relatia cu ceilalti copii, m-a invatat sa fiu darnic, sa le dau din bomboanele mele, sa le dau gumele mele de mestecat, sa le daruiesc tot timpul ceva din ceea ce aveam eu. Apoi in relatia cu prietenii si cu prietenele mele, m-a invatat sa fiu primitor in calitate de gazda, sa fiu un adevarat cavaler cu fetele si sa ma remarc prin bunatate si darnicie.
Toate aceste sfaturi au fost foarte bune, dar ce sa fac in cazul in care sunt rasplatit cu rautate? Ce sa fac in cazul in care fratele meu imi inapoiaza camasile si tricourile cele mai bune intr-o stare deplorabila, sau cand ii imprumut camera mea foto, mi-o da inapoi stricata, fara a se oferi sa mi-o repare? Ce sa fac atunci cand prietenii sunt prieteni doar cand primesc, iar atunci cand le cer ajutorul, se simt jigniti? Ce sa fac atunci cand ei considera ca darnicia mea li se cuvine?
Eu cred ca trebuie sa existe un anumit echilibru intre bunatate, darnicie si zgarcenie sau rautate. Am folosit cuvinte diametral opuse doar pentru a ma face mai bine inteles. Cred ca trebuie sa invatam acesti oameni – care au fost invatati sa primeasca (fratele meu a fost „invatat” ca i se cuvine sa primeasca) sau care considera ca i se cuvin in mod gratuit niste favoruri – sa aprecieze prietenia, sa aprecieze bunatatea, sa aprecieze darnicia.
Am avut tot felul de prieteni, mai smuciti sau mai linistiti, mai culti sau mai nestiutori, mai frumosi sau mai urati, mai educati sau mai neciopliti, si am ajuns la o singura concluzie: daca vrei sa ai prieteni, trebuie sa-i educi sa iti fie prieteni. Am avut experiente neplacute cu anumiti prieteni, si am ajuns la concluzia ca de fapt era vina mea. Chiar daca ei aveau tupeul sa ia fara sa intrebe, am ajuns la concluzia ca eu eram cel vinovat – vinovat ca asa i-am invatat.
Asa este, eu i-am invatat asa, si s-a ajuns la un moment in care practic au inceput „sa se urce in capul meu” si, mai mult decat atat, am inceput sa pierd: din mandrie, din timp, din onoare, si chiar din bunatate…
Am invatat ca prietenii adevarati sunt cei care te respecta, cei care nu te pizmuiesc pentru ca ai un job mai bun, cei care se bucura pur si simplu de compania ta… Prietenii nu sunt cei care sunt interesati sa primeasca ceva de la tine, sunt doar cei care iti cauta compania, care vor sa se distreze impreuna cu tine, neconditionat, si fara alte interese.
In tot timpul asta, m-am intrebat daca bunatatea este o calitate sau un defect. Intrebarea mi-a rasarit in minte doar pentru ca am avut experiente neplacute tocmai cand eram darnic. Dar eu stiam ca a fi bun e o virtute… ca doar asa ma invatase mama. Dar a fi bun inseamna ca ramai cu paguba? Si tot asa, dialogam cu sinele meu, nedumerit de catastrofica diferenta intre teorie si practica. Da, exista o diferenta intre teoria simplista si practica incalcita. Diferenta sunt chiar modul de abordare, atitudinea si modul in care privesti lucrurile. Asa m-am educat si am educat pe cei din jur, pe cei pe care ii doream aproape de mine, despre ceea ce inseamna bunatate.
Bunatatea este o stare pe care vrei s-o transmiti celorlalti prin darnicia ta, insa nu te amagi daruind cu gandul sa primesti ceva inapoi. Aceasta este greseala pe care foarte multi o fac. Daca oferi crezand ca vei primi de la acea persoana ceva, atunci vei avea de suferit, cu siguranta. Atunci va trebui sa alegi: intre a fi bun, in sensul adevarat al cuvantului si sa nu ai nici o asteptare, sau a fi rezervat. Voi ce alegeti? (Adrian, Foto: Stock.XCHNG)
