In Romania de azi, bunatatea este o marfa rara. Ar fi exagerat sa cer sa devenim toti surori de caritate sau predicatori ai pacii mondiale. Ma intereseaza doar simpla capacitate de a recunoaste binele, acolo unde el exista, si de a face binele ori de cate ori iti sta in putinta. De fapt, vreau, inca, si mai putin: refuzul de a trai cu indarjirea detectarii relelor si stradania de a nu face raul pe care poti sa-l faci. Pare putin, dar, in contextul autohton, e cvasiimposibil. Este posibil sa existe, la noi, mai multi oameni buni decat se arata, dar ei stau ascunsi dupa „zabrelele rusinii”. In lumea aceasta cainoasa, inclinarea de a face bine se afla pe banca rezervelor.
Dan Puric a spus cel mai bine: Oamenii normali vor deveni o secta in Romania. La fel, afirm si eu despre oamenii buni si de bine: Oamenii buni sunt priviti ca niste ciudati in Romania!, dar ce conteaza pana la urma cum sunt priviti de altii, atata vreme cat ei stiu ca este nevoie de faptele lor?
Traim intr-o tara in care harnicia si creativitatea, stricta determinare de a face ceva bun, sunt, din plecare, vinovate. Se gasesc oricand cohorte de oameni care sa dea cu piatra. Acestia, daca stiu sa injure pe cine trebuie, dobandesc mai multa credibilitate decat omul cuminte si merituos.
De vreme ce bunatatea trece tot mai des drept o specie a prostiei, ziaristul bun e ziaristul certaret si dur, politicianul bun, cel care „intelege politica”, e politicianul combativ, care stie sa-si joace muschii, sa stranga maxilarele si sa manevreze, dezlantuit, aberatii. Televiziunea buna este cea care face rating pe baza de hartuiala si bataie. Managerul descurcaret, barbatul macho, femeia „de cariera”, adolescentul obraznic, soferul agresiv, seful cu mana de fier, smecherul, bagaretul, bascaliosul, toti par sa aiba o unica strategie: sa nu fie luati de fraieri, adica sa nu apara inconjurati de nimbul vetust al bunatatii.
Suspensia bunatatii provoaca, inevitabil, suspensia bucuriei, a altruismului, a solidaritatii benefice. Este un viciu care se plateste scump: distruge si invrajbeste, anesteziaza bunul-gust, bunul-simt, buna-credinta. Daca doi prieteni fac impreuna o treaba buna, la orizont apare, rapid, spectrul „gastii”, al „retelei”, al complotului elitist. Castiga cineva ceva din asta? Nu. Dar ramane macar satisfactia de a lovi si de a pune raul inaintea binelui.
Scrie cineva o carte buna? Trebuie compromis.
Construieste cineva o institutie? Trebuie demolat.
Se publica un autor roman in strainatate? Trebuie umblat la dedesubturi murdare.
Totul trebuie pus intr-o lumina putreda, totul trebuie redus la motivatii impure.
Nu se mai citeste. Se fac dosare. Nu se mai fac analize de text. Se colectioneaza suspiciuni.
Pentru a iesi din acest carusel al deriziunii, n-ar fi nevoie decat de un minim de competenta, dar, mai ales, de un minim de bunatate.
Ar fi, de asemenea, potrivit ca aceia otraviti de umoare neagra si dispretuitori de „autoritati“ sa produca si ei cate ceva, cat de cat… Altfel nu stim cu cine stam de vorba.
Iar daca nu pot produce, sa incerce macar exercitiul discret al bunatatii. Vor descoperi ca este mai rentabil, pentru ca bunatatea incheaga, intr-un manunchi, dragostea, blandetea, mila, mangaierea; toate sunt topite, aici, si alcatuiesc o stare morala unitara. (Paul Gheorghiu, Foto: Stock.XCHNG)
