E o buna perioada de cand am hotarat sa descopar minunile tarii in care ne tot ducem veacul si de care uneori ne lepadam cu prea mare usurinta, ingroziti de realitatile dezastruoase din multe domenii. Asadar, am decis sa fac din Romania mea o tara de vis, de mister, de taina, o tara care trebuie sa-si ridice mandra capul pentru minunatiile cu care a fost binecuvantata! O tara in care oameni de valoare sa-i promoveze cultura si locurile si frumusetea sufleteasca a neamului! O tara in care si romanii sa manifeste interes pentru turism, pentru bogatiile ei naturale, pentru regiunile unice in Europa! O tara in care sa fim mandri ca ne-am nascut!
N-o sa aleg pentru descriere zone mai bine promovate, ce ne reprezinta prin frumusete sau prin inedit – precum Delta Dunarii, sau Transfagarasanul, sau Cazanele -, ci un loc de care nu am auzit in scoala (la orele de geografie), pe care nu l-am regasit in vreo emisiune cu caracter turistic, despre care nu am vazut niciodata un material publicitar… Un loc exceptional, in care am resimtit o revelatie mistica, in care m-am simtit invaluita de aerul misterios al localnicilor…
In circuitul de acum patru-cinci veri, am calcat si soselele judetului Mehedinti. Aflati pentru prima data in acest colt al tarii, eram absolut fascinati de relief. Nimic din ce-am vazut anterior nu se compara cu particularitatile regiunii. Privirea nu ne era deloc obisnuita cu ceea ce descopeream aici: formatiuni carstice – aveam sa aflu mai tarziu, documentandu-ma -, unicat in tara! Ne-am tot oprit sa observam de aproape „bolovanii” ce ieseau din pamant, la tot pasul, nicaieri altundeva decat prin padure, printre copaci. Insa punctul culminant al periplului nostru mehedintean a fost „vederea” (ar fi impropriu sa spun „vizitarea”) Podului lui Dumnezeu. 
Este un pod de piatra, situat langa localitatea Ponoarele, in apropiere de lacul Zaton. Prima reactie cand am oprit masina (intr-un spatiu cu pretentii de parcare) a fost sa culegem informatii despre autorul, motivul, timpul construirii podului. Nu mica ne-a fost mirarea cand am aflat ca este un pod natural (logic, doar este al lui „Dumnezeu”!) si ca imaginea lui salbatica este invaluita in aura unor legende fascinante! Ba ca Dumnezeu ar fi daramat tavanul unei pesteri ca sa-i vina de hac Necuratului, care – evident! – si-a gasit alta cale de iesire pe poarta ce duce la Zatonul Mare! Ba ca Cel Atotputernic ar fi construit podul pentru Nicodim ca sa ajunga la Tismana… In fine, am vizitat vrajiti locurile, am rupt tenisii si pana la lacul Zaton, care, din pacate, in acea perioada a anului (august) era secat. Insa cel mai captivant moment a fost cand ne-am apropiat de gura pesterii de sub pod si am inceput sa simtim usor-usor beneficiile aerului „conditionat” natural.
Racoarea din pestera ne-a ademenit sa intram cativa metri in intunericul ei. Transformarea s-a produs si in interiorul nostru. Sotul meu a inceput sa emita niste sunete, vrajit de trilurile ecoului. Desi, initial, am protestat, ne-am lasat si noi prada acestei bucurii copilaresti… Asa ca ne-am transformat intr-un „merituos” cor „natural”. Eram doar noi in pestera, eram „in familie”… Noi si cu Dumnezeu! Dar nu pentru mult timp! Bucuria noastra infantila a atras si alti turisti. Marturisesc: mi s-a facut instant rusine cand am vazut ochii lor extrem de nedumeriti. Dar mi-a venit o idee salvatoare: le-am spus ca e un loc perfect pentru „descarcarea tensiunilor interioare” si, ati ghicit, corul s-a marit cu inca doi participanti. Asa ca am putut iesi din pestera cu fruntea sus…
Lasand la o parte amintirile „dumnezeiesti”, consider ca aceasta zona ar trebui promovata cu mai mult sarg. Macar pentru faptul ca Podul lui Dumnezeu e unul dintre cele trei poduri naturale existente in toata Europa (si singurul deschis traficului rutier)! Macar pentru faptul ca, in imediata apropiere, Zatonul Mic prezinta o particularitate interesanta: localnicii (putini!) iti spun ca e fara fund, dar e de fapt o prelungire a pesterii in care se aduna apa din vale. Macar pentru farmecul legendelor pe care oamenii locului ti le spun cu un aer misterios, de mari initiati! Macar pentru istorisirile lor – care, se pare, nu au legatura deloc cu irealul – despre oamenii ce au scapat absolut nevatamati (nu si masinile lor!) din accidentele de pe Podul lui Dumnezeu, in urma carora au plonjat in gol cu camioane cu tot! Unul dintre ei, localnicii ii stiu si numele, a ridicat acolo o cruce in semn de multumire fata de divinitate si in fiecare an vine la ea si face parastas. Insa „pana la Dumnezeu, te mananca sfintii!” Hai sa fim noi arhangheli si sa promovam zona, poate se vor gasi fonduri pentru dezvoltarea ei! (Lacramioara Maxim)
