Niciodata nu mi-am imaginat ca voi fi protagonista unor intamplari care sa implice „feste” ale memoriei. In tinerete, marturiile varstnicilor despre starile de uitare mi se pareau incercari disperate de a atrage atentia copiilor sau a nepotilor aflati departe. Cat de superficial si de nejustificat ii judecam atunci pe cei cu parul carunt. Timpul a trecut si acum, daca cineva ma provoaca la discutii, incep prin a-i spune ca viata mea a fost asemeni unui film… doar ca anumite amanunte sau chiar lucruri importante imi scapa.
Sunt Maria, am 62 de ani si nici macar nu imi aduc aminte cand a inceput sa ma incolteasca uitarea. De la diminetile in care le atrageam atentia celor trei copii ai mei sa nu isi uite nimic pentru scoala, am ajuns la stadiul in care fac uneori eforturi destul de mari sa-mi aduc aminte numele verisoarelor cu care colindam livezile in copilarie. Daca mai uit sa pun sare in mancare, nu este chiar atat de grav, insa aceste incidente atesta faptul ca peste parul meu carunt s-a asternut, incet, incet, uitarea. Iata ca iremediabilul timp nu iarta pe nimeni si ne trezim peste noapte invaluiti in voalul cenusiu al uitarii.
Nu-mi doresc decat sa fiu iertata pentru ca i-am judecat atat de aspru pe batranii din tineretea mea, iar acum, cand trec si eu prin ceea ce au trecut ei, sper ca nepotii si copiii mei sa imi dea crezare, pentru ca uitarea si singuratatea batranilor sunt boli care nu se vindeca usor. (Maria Puscasu)
