Vreau sa va povestesc despre mine, o persoana putin amabila cu oamenii si nefiresc de distanta si nemiloasa cu animalele. Nu prea existau fiinte care sa ma induioseze sau cadavre pe care sa nu calc… Pana cand intr-o zi cand o colega mi-a adus intr-o punga de hartie un catelus care abia implinise o luna de viata si nici nu stia sa latre. Ipocrita, i-am zambit colegei si i-am multumit pentru dar, gandindu-ma deja pe langa care tomberon sau scara de bloc sa il abandonez.
Desigur ca animalul din mine a dus punga cu micuta fiinta in spatele blocului cu gandul la abandon, dar cand am deschis gura pungii, i-am auzit vocea fara glas a sufletului care ma implora pentru o gura de laptic… si nu am fost in stare sa il las. L-am dus in acea zi la parintii mei la tara, unde imediat a rupt cateva inimi si s-a capatat cu un cosulet de nuiele, laptic si un nume – Azor. Au trecut patru ani de atunci si Azor este al treilea copil al meu, se bucura de fiecare data cand ma vede, imi linge mainile si alearga fericit in jurul meu, fara sa stie ca odata m-a preschimbat din fiara in om. (Nicoleta Bejan)
