Acum vreo doua sute de ani, sau poate chiar mai mult, undeva intr-un sat din nordul Moldovei traia un om de o zgarcenie care-l facuse renumit in intreaga zona si nu numai. Intr-o seara de iarna, pe cand copiii isi pregateau traistutele pentru a colinda din casa in casa cu cele mai frumoase colinzi care anuntau nasterea lui Iisus, omul acesta, Vasile pe numele lui, iesi afara cu lopata ca sa faca o carare prin zapada, nu de alta, dar ningea atat de tare, incat neaua ajunsese aproape de ferestre. Era intuneric si de la casele vecine se simtea deja parfumul imbietor de paine proaspat scoasa din cuptor, de cozonac cu nuca si de alte bunatati, asa cum gospodinele mai obisnuiesc inca sa faca si astazi in Ajunul Craciunului.
Numai de la casa lui Vasile mirosea a fum de lemne umede, pentru ca, de zgarcit ce era, nu punea pe foc decat niste crengi ude, care scoteau mai mult fum decat caldura. Ei bine, in seara aceea de Ajun, Vasile facea carari prin zapada, insa lasa zapada mare la poarta, pentru ca nici un colindator sa nu poata intra, nu de alta, dar nu il lasa inima sa dea nici un mar, nici o nuca si nici un colacel.
– La ce bun atata cheltuiala, Craciunul e o zi ca oricare alta, nu are nimic, trece asa cum a trecut si pana acum, iar omul ramane fara mere, fara nuci, pentru ce? Pentru niste mucosi care umbla prin zapada sa anunte nasterea lui Iisus? Apoi… ce… nu stiu eu oare ca popa umbla prin sat cu icoana in Ajunul Craciunului? Eh, da’ nu-i oare usor sa iti trimiti pruncii prin sat la adunat in traista nuci si mere? Lasa, lasa, de la mine n-or vedea ei nici macar o coaja de nuca, cat despre Dumnezeu, de Craciun, cine stie daca toate acestea or fi asa cum spune lumea…
Dupa ce dadu zapada din curte, Vasile se intoarse in casa, langa soba in care niste crengi ude de nuc se chinuiau in zadar sa se aprinda.
Ei, si in timp ce Vasile sufla de zor la gura sobei incercand sa aprinda crengile cele ude, sub fereastra sa se auzi:
– Vasile… scoala Vasile, nu dormi in Ajunul Craciunului!
Omul cel zgarcit se mira.
– Da cine o fi si cum o fi ajuns pana aici, daca eu am lasat ditamai nametele de zapada la poarta?!
Apoi, dintr-odata isi aminti de povetele raposatei lui mame, care ii spunea: de cineva te striga la lasarea intunericului, sa nu care cumva sa iesi, pentru ca nu e lucru curat.
– Vasile, se auzi din nou vocea aceea, de data aceasta si mai aproape, si apoi clanta de la usa incepu sa se miste, da-mi drumul in casa, pentru ca acolo unde nu-i loc de credinta, e loc pentru mine…
Auzind acestea, Vasile incremeni de frica.
– Am fost necredincios – gandi el – si iata, cel rau a venit sa-mi deschida usa, ce ma fac acum?
Tocmai atunci, preotul satului umbla, impreuna cu dascalul, palimarul si cativa copii, din casa in casa, pentru a vesti nasterea lui Iisus, insa, stiind ca Vasile nu il primea niciodata, ba chiar punea la poarta toata zapada din curte numai sa nu-i calce nimeni pragul, ocolira casa lui Vasile.
– Parinteeeeee, parinteee, striga disperat Vasile din casa, insa era prea tarziu, preotul intrase deja la casa vecina, o familie saraca, cu multi copii.
– Da-mi drumul, Vasile, stiu ca in sufletul tau e loc numai pentru mine, se auzi din nou vocea aceea.
– Pleaca, pleacaaaa, urla Vasile, si apoi incepu sa se roage atat de tare si atat de sincer, incat insusi Dumnezeu din ceruri il auzi si sufla o data inspre casa lui Vasile, incat cel rau fu spulberat si aruncat peste munti si vai, unde s-a pus din nou pe cautat suflete necredincioase. Iara omul cel zgarcit – asa cum era cunoscut Vasile – deschise usa si, cand privi in curte, vazu ca si muntele de zapada de langa poarta disparuse. Preotul intra si la el, iar Vasile ii marturisi toata patania, apoi scoase din camara un sac de nuci si unul de mere si incepu sa imparta la copii.
In prima zi de Craciun, atunci cand satenii s-au strans la slujba, Vasile le-a povestit tuturor ce i se intamplase. Dupa ce l-au ascultat pe Vasile, oamenii din sat, unul cate unul, au tinut sa se spovedeasca, recunoscand ca e mai bine sa crezi decat sa ramai prada celui rau. Si de atunci, cine a mai trecut pe la casa lui Vasile n-a mai simtit fum de crengi ude, ci miresme de cozonac cu nuca, paine proaspat scoasa din cuptor, pentru ca la putin timp dupa acea patanie Vasile s-a insurat si a avut si el vreo cativa prunci, iar in fiecare Ajun de Craciun Vasile – omul cel darnic, dupa cum l-au numit de atunci oamenii din sat – face carari prin zapada, asteptand preotul cu sufletul deschis si colindatorii cu mult drag. (Rodica Puscasu, Foto: Wikipedia)
