Un copil de la casa de copii a desenat o mama pe asfalt si s-a culcat la pieptul ei. Din grija pentru mama, si-a dat pantofii jos din picioare… Pe mine m-a impresionat aceasta imagine si m-a lasat fara cuvinte, iar lacrimile mi-au curs direct in suflet. Ochii nu au putut plange. Sa incerci sa-ti construiesti cu creta pe asfalt un univers cald, care sa-ti dea un gram de protectie… Este un tacut strigat dupa ajutor, o nevoie dincolo de ratiune, este o rugaciune sincera, desenata, nu rostita.
Mi-am amintit de ceea ce auzisem intr-o dimineata la metrou. Doi baieti cu varste intre 8 si 10 ani, imbracati sumar si destul de murdari, discutau planul zilei astfel: Eu merg la un anume supermarket, spune unul dintre ei. Acolo ma lasa bodyguardzii si nu m-au batut niciodata. Am strans cate carucioare am putut si nu mi-au zis nimic. M-au lasat sa stau toata ziua. La alte supermarket-uri nu te lasa.
Imediat am inteles despre ce era vorba. Copii stangeau carucioarele din parcarea supermarket-ului pentru a lua acei banuti fara de care nu poti scoate caruciorul de la locul sau. La sapte dimineata, cand totii copii ar trebui sa mearga senini la scoala, ei aveau o cu totul alta grija. Se vedea ca sunt copii ai strazi, invatati cu lupta pentru supravietuire.
Cunosc foarte bine ce inseamna o copilarie cu neajunsuri, eu personal mi-am ajutat parintii la treaba de cand ma stiu, am muncit pentru bani inca din liceu, nu mai vorbesc de facultate, cand cu greu am reusit sa ma intretin intr-un oras prea mare si pretentios pentru un student din provincie. Am stiut de copil ca trebuie sa invat si sa muncesc, insa in ciuda tuturor greutatilor, eu macar am avut privilegiul unei familii. Am avut doi parinti care m-au iubit si mi-au dat o educatie, am avut o bunica care se trezea in fiecare dimineata pentru a-mi pune pe masa o cacao cu lapte, am avut un sandvis in ghiozdan si o haina groasa care sa ma apere de frigul iernii.
Am avut acel drept minim pe care orice copil trebuie sa-l aiba. O familie, un camin, un loc intr-o scoala si cateva carti. Acest minim o fost suficient pentru a-mi asigura un viitor.
Insa, din pacate, nu toti au acest privilegiu. Dintr-un motiv sau altul, foarte multi copii sunt condamnati sa traiasca pe strazi, in camine, in spitale, in centre sociale…
Din ce motiv au fost abandonati, aproape ca nici nu conteaza. De multe ori viata bate filmul si greutatile coplesesc adesea familiile nevoiase, fetele mult prea tinere sau prea bolnave si se ajunge la abandon.
Nu vreau sa judec pe nimeni, deoarece sunt sigura ca abandonul nu vine dintr-o dorinta sadica de a face rau sau dintr-un vadit dezinteres fata de propriul copil. Sunt sigura ca in spatele fiecarui abandon sunt drame colpesitoare, mari greutati, suferinte si neputinte, in fata carora nici familia si nici statul nu mai are solutii.
Romania inregistreaza aproximativ 70.000 de copii abandonati si inca aproximativ 300.000 de copii ai caror parinti sunt plecati in stainatate. Acestia din urma traiaesc practic pe la bunici, pe la rude si se poate spune ca au un sprijin.
Nu stiu cum se ajunge la o astfel de decizie, insa stiu ca nu putem fi nepasatori, lasandu-i sa creasca in impostura, ucigandu-le sufletele cu ignoranta noastra.
Stiu ca implicandu-ne constant si sustinut putem crea un cadru propice pentru a aduce speranta, pentru a cladi un viitor acestor suflete parasite. Putem sa-i crestem alaturi de noi si din ceea ce este al nostru.
Fiecare dintre noi cunoaste pe cineva in nevoie sau a auzit ca exista un loc unde cineva asteapta ajutor.
Sunt peste tot. Trebuie doar sa ne deschidem sufletele ca sa le primim povestile lor cutremuratoare. Sa ne ingaduim nobletea unei fapte bune mai ales in aceste perioade de sarbatoare.
Fiecare copil din Romania are dreptul la o sansa si la o copilarie frumoasa. Viitorul lor depinde de noi si in aceeasi masura viitorul nostru depinde de ei. Nu sunt doar CNP-uri, sunt parte din identitatea noastra. Nepasarea de azi ne poate costa mult in viitor, insa daca ne mobilizam, fiecare dupa putinta sa si plantam cate o fapta buna, vom primi inzecit rasplata pentru fiecare clipa de bucurie creata, pentru fiecare zambet si pentru fiecare suflet salvat. Nu ne putem debransa de la realitatea care ne inconjoara. Samarineanul milostiv poate fi fiecare dintre noi, trebuie doar sa ne identificam aproapele. Faptele noastre ne dau valoare si multumire sufleteasca, iar ajutorarea unui copil abandonat este cea mai nobila fapta care da cea mai intensa traire interioara. Copii abandonati pot fi aproapele nostru care sa ne aduca un plus de valoare. Ei ne dau acest plus, caci in lipsa aproapelui, nici samarineanul nu are valoare. (Bianca Ierchan)
