Spunea candva un parinte ca, daca vor disparea potecile dintre oameni, atunci nu va mai fi dragoste pe pamant. Si e lesne de constatat ca au cam disparut si potecile, si dragostea. Stresul cotidian nu mai permite oamenilor sa comunice fata catre fata, sa empatizeze, sa se bucure sau sa planga impreuna. Comunicarea se face la distanta, prin retele de socializare, prin raceala unui ecran luminos, incapabil sa transmita fidel emotia unei intalniri. Caldura unei imbratisari, strangerea mainii, alinarea suferintei cuiva si multe dintre starile sufletesti sunt imposibil de transmis virtual. Poteca ramane puntea de legatura intre oameni, indiferent cat de evoluati am fi, insa ea pare sa fi disparut. Astfel ura a incoltit si si-a facut culcus comod intre semeni.
Rautatea, invidia, minciuna si fatarnicia sunt serpii care au demolat valorile lumii in care traim. S-au sters potecile care-i duceau pe oameni unul spre celalalt. Pana si satele au ramas fara poteci, iarba le-a inghitit si boschetii au crescut peste ele. Nu se mai cunosc urmele copiilor pe ulite, derdelusurile iarna au ramas pustii, nu mai intra nimeni in casele batranilor, nici ei nu-si mai parasesc curtile de cand au telefon mobil si televizor. A pierit vatra satului, nici nu i se mai stie locul, nici hora nu se mai joaca, nici flacai, nici fete nu mai sunt.
S-au sters potecile catre biserica sau cimitir. S-au stins si candelele, s-au darapanat si crucile. In goana noastra pentru dobandirea bunastarii materiale suntem prea ocupati sa mai avem timp pentru cultivarea dimensiunii spirituale. A ramas doar inevitabila poteca a ultimului drum, cu esuata si desueta promisiune Nu te vom uita niciodata!
S-au sters potecile care duc la biblioteca. Acum toate informatiile sunt doar la un clic distanta. Stim de toate, insa bacalaureatul pune din ce in ce mai multe probleme tinerilor. In secolul postmodernismului atat de tehnologizat si informatizat inca se vorbeste de analfabetism. S-au sters potecile care duc la muzee, la opera, la teatru, la filarmonica. Nu mai gustam cultura fina, ne-am pierdut rafinamentul si apetitul de cunoastere. Ne multumim cu noile si micile placeri, care de cele mai multe ori nu ne hranesc nici cultural, nici spiritual.
S-au sters potecile ce uneau Tarile Romane in urma cu 100 de ani. Fratii nu vor sa mai fie frati, nu mai trec Carpatii unii catre altii. Urmasii celor care au pierit pe fronturi au plecat care incotro, lasandu-si tara si parintii. Eroii si martirii neamului au facut poteci cu trupurile lor, si-au pus sangele in tarana ca sa scrie Romania pe harta lumii, iar copiii nostri au plecat pribegi spre orizonturi ce promit mai mult, uitand ca au aici o radacina.
Si pentru ca am ramas fara poteci, ne punem mari sperante in cateva autostrazi pe care, aparent, gonim pentru ca ne place viteza, pentru ca ne-am pierdut rabdarea, pentru ca suntem mereu grabiti. De fapt gonim sa ne uitam durerea si neputinta. Trecem repede de la o destinatie la alta, dintr-un aeroport in altul, dintr-un magazin in altul, fara sa mai privim in jur, dar nu putem sa trecem dintr-o stare chinuita intr-una de armonie, sa transformam gandurile de rautate in ganduri de bunatate, sa privim oamenii in ochi si sa le impartasim din tot sufletul nostru iubirea. Suntem tributarii neputintei noastre.
S-au sters potecile si ne-am racit unii de altii. Am pierdut contactul cu stramosii, cu semenii si cu Dumnezeu. Nu cunoastem dragostea, nu o primim si nu o recunoastem in cel de langa noi. In Anul Centenar am avut ocazia sa refacem o parte dintre potecile Romaniei de altadata si nadajduiesc sa fie doar un start pe care sa-l fructificam. Pe alocuri s-au refacut potecile catre mormintele Eroilor Neamului. Multi au simtit anul acesta sa mearga si sa aprinda o lumanare acolo unde poate un bunic isi doarme somnul cel de veci. De 1 Decembrie s-a refacut traseul spre Alba Iulia, cetatea Marii Uniri. Nu putini au fost cei care au gasit potrivit sa sarbatoreasca Ziua Nationala a Romaniei chiar acolo unde in 1918 s-a desfasurat Marea Adunare Nationala, care a legitimat unirea Transilvaniei si a Banatului cu Regatul Romaniei.
S-au refacut potecile catre muzeele de istorie, catre mausoleele si monumentele inchinate eroilor, locuri in care multi au incercat sa cunoasca macar un crampei din istoria poporului nostru. Unii au luat drumul satelor in cautarea traditiilor si a portului popular, intelegand ca a fi roman inseamna ca ai o identitate si niste radacini pe care, daca nu le cunosti, nu prea stii cine esti. Altii au pornit spre Aiud, Pitesti, Sighet… pentru a intelege cata suferinta a indurat o generatie deloc indepartata de noi. O generatie chinuita crunt pentru ca a refuzat devotamentul fata de un partid ateu si lepadarea de credinta. O generatie care a dat sfinti. Si tot asa s-au refacut cateva dintre acele punti care-i leaga pe oameni unii de altii si pe toti de valorile si credinta in care s-au nascut.
Fara indoiala, cel mai rasunator si mai coagulant eveniment de la infaptuirea Romaniei Mari incoace a fost Sfintirea Altarului Catedralei Nationale, care s-a petrecut in data de 25 noiembrie 2018. Un gand pios de recunostinta fata de Eroii Neamului a adus in jurul catedralei oameni din toate colturile tarii si nu numai. O poteca simbolica ce ramane arc peste timp si liant intre generatii. Si inca mai e putina vreme din acest An Centenar in care putem reface ceea ce s-a pierdut in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, in anii de dictatura comunista, in anii de dupa revolutie, cand libertatea a fost prost inteleasa si chiar in zilele noastre, cand noi curente ideologice ne aduc in pragul nepasarii fata de familie si fata de Hristos.
Desi cu totii sarbatorim Craciunul, putini sunt cei care cunosc sensul sarbatorii. Nasterea Domnului, cel mai mare dar facut omenirii de Insusi Dumnezeu, este prilejul nostru de a ne manifesta dragostea si de a reinnoi legatura cu semenii. Acum, in prag de sarbatori, putem reface poteca spre cei uitati, spre cei singuri, spre cei abandonati, pentru a ne bucura din bucuria lor. Putem reface bunul obicei al colindatului spre a vesti tuturor Minunata Nastere a Domnului nostru Iisus Hristos, pe care inaintasii nostri l-au iubit si l-au marturisit uneori chiar cu pret de sange. Putem fi chiar noi magii pe poteca spre Betleem, in cautarea luminii, iubirii si iertarii. (Bianca Sarbu)
