Nimic nu poate fi mai placut decat sa te trezesti printre cearsafurile din finet, bine apretate, in mirosul de paine coapta pe vatra. Asa ne rasfata pe noi bunica, o femeie care nascuse 12 copii si, la batranete, avea parte, pe timp de vara, de vizita celor 26 de nepoti. Atata rabdare si intelepciune avea bunica, incat gasea intotdeauna timp pentru toate.
Seara, stateam totii adunati pe prispa cu trei trepte, ascultand mereu aceeasi poveste, Povestea Ciumei, de care niciodata nu ne plictiseam ascultand-o. Poate pentru ca bunica avea darul acela minunat al povestirii…
Ei… si intrase ciuma intr-un sat mare, de doua ori mai mare decat al nostru, si toate animalele se imbolnaveau. Pana si cei mai voinici si falnici barbati din sat cadeau secerati in fata ei. Toata lumea voia sa se ascunda in casa popii. Popa statea sus, pe un deal, unde ciuma inca nu ajunsese. Insa popa, care avea o casa foarte mare, si-a ferecat toate usile si ferestrele, in speranta ca va scapa teafar doar el si cu preoteasa lui.
Si iata ca ciuma, urcand intr-o seara dealul acela si vazand ca popa si-a ferecat toate usile si ferestrele, s-a lasat pagubasa si a vrut sa plece. Ei… dar tocmai atunci cocea preoteasa niste turte si asa un miros imbietor iesea pe hogeag, incat ciuma s-a intors din drum si s-a prefacut in pisica. Asa a intrat pe hogeagul casei, i-a gasit pe preoteasa si pe popa, iar acestia au cazut si ei secerati, in fata ei. Iara ciuma a ramas in casa, lingandu-si degetele de la niste turte asa de bune.
Mai stateam un pic pe prispa; cei mai mari dintre noi ne exprimam parerile despre ce am fi facut noi daca eram in locul popii… Apoi plecam la culcare. Si zilele vacantelor treceau atat de frumos, atat de simplu… Insa, iremediabil, treceau!
Dupa Revolutia din ’89, pe care am sarbatorit-o impreuna cu fratele meu mai mic (9 ani) si cu sora mea mai mare (12 ani), in fata televizorului, ciocnind Brifcor in pahare de sampanie, prezentul capata parca o alta dimensiune. Romania devenea incet, incet, tot mai libera, incepusem sa avem tot mai multe din punct de vedere material, insa pierdeam tot mai mult sensul verbului „a simti”. Si imi veneau in minte cuvintele bunicii mele care spunea ca libertatea e buna pentru cei care stiu sa se foloseasca de ea.
Dincolo de aceste aspecte, vreau sa va spun ca tare mi-as mai dori sa ma trezesc printre cearsafurile din finet, bine apretate, in mirosul acela de paine copata pe vatra… Si ce n-as da sa mai stau si acum pe prispa aceea cu trei trepte, impreuna cu verisorii mei, sa mai ascult Povestea Ciumei.
Insa, acum, toate s-au schimbat: noi, copiii de altadata, suntem acum niste adulti extrem de diferiti: unii saraci, altii bogati, unii cu scoala, altii fara, unii sufletisti, altii complet nepasatori, dar stiu ca avem cu totii un numitor comun – suntem mandri ca am fost toti nepotii preferati ai bunicii. Si mai e ceva! Cu totii suferim, se pare, de sindromul adultului care uita… (Rodica Puscasu)
