De indata ce treci de ultimele case din Burdujeni-sat, ajungi pe mica serpentina care te duce spre Adancata. Acum peste 50 de ani, tatal meu ajuta la plantatul brazilor. Era copil, dar bunicul il luase la plantat brazi, pentru ca nimic nu era mai placut pentru tata decat sa se afle in mijlocul naturii. Timpul a trecut, iar atunci cand noi am crescut, au crescut si brazii, iar tata era mandru de fiecare data cand ne ducea acolo si ne arata copacii pe care el ii plantase. De la un timp… mai precis dupa revolutia din ’89, padurea de brazi devenea din ce in ce mai rara; noua, copiilor, ni se parea ca toti copacii sunt tristi. Zilele trecute m-am reintors in padurea de brazi, insa tabloul care mi s-a etalat a fost, din pacate, unul deprimant, mai ales pentru tata. Nu mai ramasesera decat cativa brazi, dar si aceia erau intr-o stare deplorabila, unii chiar marcati cu un mare X. Am plecat din padurea de brazi cautand un loc frumos, in care sa ii arat fiicei mele cat de frumoasa poate fi padurea. Si asa am ajuns in padurea de fagi. Chiar de la intrare, ne-au intampinat cativa copaci doborati, nu de vant, ci de mana omului. Nu erau copaci batrani, nu erau copaci cu defecte majore, erau doar copaci care aveau sa devina „lemne”.
Desi foarte rara in comparatie cu zilele copilariei mele, padurea de fag din Adancata pastreaza inca farmecul acela de a te face sa te simti ca intr-o poveste, poate nu o poveste in totalitate feerica, dar totusi o poveste. Din filele intunecate ale acestei povesti mi s-au etalat, inca de la primii pasi, printre covorul de frunze, imaginile care atestau destul de clar ca romanii s-au distrat fabulos de bine in zilele acestea libere, in mijlocul naturii; un singur lucru au uitat: sa adune peturile, ambalajele sau pungile de nailon. Pe alocuri, padurea arata mai degraba a ghena.
Nu departe de insulele abundente de gunoaie, se intind covoare de flori cu adevarat mirifice: cele mai multe albe. Printre ele, intregesc decorul flori galbene, roz sau albastre si imi spun ca flora noastra, a Romaniei, este variata si bogata, dar cel mai probabil, foarte putin exploatata. Rare mai sunt brandurile romanesti care se aventureaza in exploatarea florei regionale.
Nu cred ca exista loc mai minunat in care sa te poti relaxa, decat in mijlocul copacilor care isi inalta, semeti, ramurile catre cer. Nu exista loc mai potrivit decat padurea, in care sa simti ca apartii stramosilor nostri, decat acolo unde simti ca fiecare copac are povestea lui si te indeamna sa i-o asculti.
Din pacate, in padurile noastre atat de rusinos dezgolite, copacii par sa ceara ajutor, par sa se simta tot mai singuri, iar acolo unde tata, in copilaria lui, pandea dintre desisuri, cerbii, astazi, abia daca mai vezi cate o pasare hoinara; ma intreb cum va arata padurea atunci cand fetita mea va fi mare. Cum va arata, oare, padurea de fagi din Adancata? Unde vor ajunge copiii nostri sa se relaxeze? Dincolo de framantarile acestea, in farmecul padurii poti respira inca aerul curat pe care nu-l gasesti in marile orase. Iar daca aglomeratia urbana te injecteaza inevitabil cu doze masive de stres, nu e nevoie decat de o zi petrecuta in padure ca sa te realcatuiesti ca om. Insa, la finalul acestei zile, ar trebui sa constientizam faptul ca, lasand gunoaiele in urma noastra, nu facem decat sa lasam cicatrici care se vor resimti asupra mediului in care traiesc copiii nostri. Poate ca a lua o cutie de pe jos sau a pune gunoiul in saci de plastic si a-i depozita in locuri special amenajate, este inca un lucru dificil de inteles pentru unii dintre noi, insa un lucru e sigur: toate aceste lucruri aparent marunte pe care fie le uitam, fie nu stim sa le facem, fie nu le facem cu buna stiinta, se aduna in timp, iar natura se razbuna pe noi prin adevarate tragedii, calamitati, care ne ingenuncheaza si ne trezim intrebandu-l pe Dumnezeu “De Ce?”.
Raspunsul este destul de limpede, din pacate, de cateva generatii incoace, respectul pentru padure si pentru natura, in general, a scazut foarte mult, iar rezultatele se rasfrang asupra noastra prin furtuni devastatoare, inundatii sau cutremure.
Cand am inceput sa va scriu acest articol am avut intentia sa va etalez cu preponderenta aspectele pozitive, frumoase, ale padurii pe care tocmai am vizitat-o, insa, uitandu-ma la fotografiile pe care le-am facut, am avut impresia ca am fost in mijlocul unor copaci care cereau ajutor. N-am vazut o padure vesela, asa cum era atunci cand eram eu copil. Am vazut o padure de un verde crud si trist, in acelasi timp, o padure care se cerea aparata.
Inchei cu gustul amar la gandul ca suntem raspunzatori pentru viitorul copiilor nostri, care se vor relaxa, cel mai probabil, intr-un mediu virtual, pentru ca pe cel natural noi nu am stiut sa il protejam. (Rodica Puscasu)
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Articole/Codrul_de_ce_esti_trist/1]}
