Acum 90 si ceva de ani, stra-strabunica mea primea o scrisoare prin care era instiintata ca baiatul ei, care a fost impuscat pe frontul din Italia, se afla in spital, la Budapesta. Era Primul Razboi Mondial, Ardealul facea parte din Imperiu si multi romani au fost trimisi pe frontul din Italia, pentru a se evita situatia de a-i pune sa lupte cu romanii de dincolo de Carpati, din Romania…
Stra-strabunicii mei erau dintr-un sat de romani, din Alba, Hapria. Nu fusesera niciodata prea departe. Poate doar la Blaj ori la Alba. Dar atunci cand a aflat ca feciorul ei e in spital la Budapesta, stra-strabunica-mea si-a luat traista, a iesit pe poarta si a plecat la Budapesta. Pe jos. A luat-o cu ea si pe fiica ei cea mica, pe strabunica-mea. Au mancat pita cu slanina sau doar pita, le-o mai fi luat din cand in cand cineva cu caruta, dar, cum n-aveau bani de drum, au mers pana la Budapesta pe jos. Si-au stat acolo, dormind pe unde au apucat, pana l-au gasit si pana s-au convins ca e bine… Avea un picior amputat, era in carje, dar traia… S-au intors tot pe jos, cu bucuria ca l-au vazut si ca traieste. Ar fi mers pana la capatul lumii sa-l caute, sa afle ce-i cu el, sa-i fie alaturi. S-au avantat intr-o lume necunoscuta, care vorbea o limba din care nu intelegeau mare lucru, l-au asteptat acasa apoi, si-au incercat sa-i faca viata frumoasa. El nu s-a casatorit niciodata si, dupa ce stra-strabunica-mea a murit, mai venea sa stea cu strabunica-mea, sora lui care a fost la el la spital, la Budapesta, care era deja casatorita, avea copii, gospodarie, probleme. Bunica-mea era copil si-l auzea gemand din cand in cand de durere. Spunea ca il durea piciorul pe care nu-l mai avea… Si-l mai auzea din cand in cand povestind cu tatal ei, sotul strabunicii, care luptase si el tot pe frontul din Italia. Bunica-mea canta “Treceti batalioane romane Carpatii!” Si-atunci cand am fost copil m-a invatat si pe mine cantecul asta…
Toamna aceasta am vizitat expozitia de la Arcul de Triumf si mi-am dat seama ca toate aceste lucruri pe care strabunicii si bunicii mei le-au trait, lucruri care nu sunt totusi foarte departe, ca s-au intamplat doar acum 3 – 4 generatii, par a fi pentru multi o istorie indepartata. Mult prea indepartata. Chiar daca stiu ca lumea se schimba repede, din ce in ce mai repede, poate ar trebui sa ne gandim din cand in cand ca istoria asta a fost facuta de oameni pe care ii mai stim, de oameni pe care i-am cunoscut, care ne-au crescut, de oameni care au fost puternici si au incercat sa ne invete si pe noi sa fim puternici, drepti si buni, sa incercam sa realizam ceea ce ne dorim, chiar daca pentru asta costurile sunt cateodata mari, foarte mari… Si m-am bucurat sa vad oameni tineri la expozitie, chiar mai tineri decat mine. Si nu erau veniti cu scoala, obligatoriu. Erau oameni care vor sa traiasca frumos, care vor sa fie puternici si sa aiba forta de a trai asa cum stiu ca trebuie sa traiesti. (C.N.C.)
