Literatura motivationala actuala ofera o gama variata de carti din care poti invata cum sa fii fericit, ce cuvinte sa rostesti ca sa-ti fie bine, ce sa faci cand gandurile negre pun stapanire pe tine… dar si multe, multe altele. Practic, nu exista problema a omului actual pe care cartile motivationale sa nu o rezolve… si totusi, daca te-ai uitat vreodata pe strada la chipurile oamenilor… ai observat, cu siguranta, ca aproape nimeni nu poarta un accesoriu esential – zambetul. In cartile motivationale e bine, e extraordinar de bine. Orice ai face, nu te uita inapoi. Croieste-ti viitorul dupa reguli sanatoase, care sa te duca pas cu pas spre perfectiune… si daca nu ajungi acolo, e ok… a gresi e un dar care-ti este dat pentru a ajunge… tot la Perfectiune.
Si totusi… in fiecare din noi exista un Toma care pune la indoiala tot ceea ce aude. A pune la indoiala este – se pare – cea mai periculoasa actiune pe care o poti comite. Trebuie sa crezi… asa spun cartile. Trebuie sa lupti fara a fi indarjit, sa iubesti fara a fi dependent de persoana iubita, sa muncesti in echipe de succes fara a fi individualist, dar punandu-te pe tine in centrul evolutiei… sa fii nefiind, sa visezi nevisand… Sunt actiuni care par antagonice pentru cei mai multi dintre noi… desi exista foarte multe carti motivationale care sustin ca toate aceste procese nu reprezinta altceva decat adaptarea la viata actuala.
Cu alte cuvinte, avem nevoie de un update… noi, oamenii care acum 50 de ani alergam cu talpile goale pe pajistile verzi si ne lasam copiii sa se bucure de stropii racorosi ai ploilor de vara. Noi, cei care iubeam cu pasiune, pana la moarte… noi, oamenii care adoram racoarea serilor de mai sub salcamii infloriti si diminetile geroase din iernile in care-ti ingheta respiratia. Acum jumatate de secol, noi radeam si plangeam asa cum sufletul nostru simtea sa o faca… ne intruneam de sarbatori si gustam din cupa calda si reconfortanta a familiei intregite. Acum ne zambim unii altora – pentru ca asa scrie in cartea motivationala – prin ecranele calculatoarelor si ne amagim spunandu-ne cat de fericiti suntem ca progresul a ajuns atat de departe. E adevarat… foarte departe a ajuns acest progres tehnologic… atat de departe, incat, din spatele lui, sufletul omului nici nu se mai vede…
Facem parte din echipe de succes unde se promoveaza unitatea, insa, sub aceasta alura, individualismul si alte tare ale caracterului uman actual mocnesc ca lava unui vulcan. Ce s-a intamplat cu caracterul omului de cand progresul a inregistrat o accelerare atat de evidenta? Ei bine, omul sufera, se pare, de o acuta deconstructie a caracterului. El nu mai stie cine este, dar stie cine trebuie sa fie. Stie ce trebuie sa spuna, ce trebuie sa faca, ce trebuie sa simta… dar nu mai stie cum sa traiasca din propriul suflet. Omul actual e adaptat societatii, progresului, tine pasul cu trendurile, e foarte, foarte aproape de perfectiune… si e pe cale sa renunte la sufletul sau pentru a se incadra in tiparele societatii actuale.
Acum 50 de ani… omul era mare, iar progresul era o samanta pe care omenirea o plantase undeva in universul sperantei, fara mari asteptari. Acum, progresul a incoltit, si-a inaltat tulpina spre cer, a devenit din ce in ce mai puternic. La inceput, omul l-a udat, l-a ingrijit… acum nu mai e nevoie; odata cu el, au crescut – inevitabil – buruieni care nu pot fi inlaturate, iar omul a capatat o masca pe care scrie ca e fericit, pentru ca asa trebuie. In realitate, omul e mic si progresul e imens… iar omului ii e frica sa recunoasca ca lucrurile au scapat de sub control. Nu se stie incotro se vor indrepta lucrurile… cert este ca oscilam intre nevoia de implementare a unui confort tot mai mare si nevoia de reintoarcere la natura, pe care – se pare – o pierdem din cauza vitezei cu care lumea imbratiseaza progresul, atat de dorit de catre omenire.
