Pentru ca dorul de munte se intetea, iar mersul pe jos imi place mult, impreuna cu tata, dornic si el, am hotarat ca in drum spre Oradea sa ne oprim sa facem un traseu. Zis si facut! „Maine plecam”, adica vineri, 24 iulie… 2009.
Traseul planuit de acasa: Busteni – Valea Caraiman (Jepii mici) – Cabana Caraiman – Cabana Babele – Cabana Varful Omu – Cabana Malaiesti – Cabana Poiana Izvoarelor – Cabana Diham – Busteni si pentru a doua zi… Postavarul.
Am plecat cu „directul” de Oradea, prin Buzau. Din pacate, nu opreste in Busteni, dar era cea mai buna varianta ca sa ajungem dimineata devreme. Nu-i nimic! Luam maxi-taxi si la 7:30 pornim pe traseu, cruce albastra.
Nu mergem mult, iar pe la al doilea stalp de indicatie gresim. Mergem inainte, in loc sa facem stanga, precum indica. Din tufisul de deasupra drumului se aude o miscare, iar in mine parca ingheata ceva. Ciulesc mai bine urechile, maresc pasul si aud ca si cum ar respira nervos un urs… Nu zic nimic, mergem in continuare pe traseul gresit, ca sa ma indepartez de zona cu pricina, apoi il intreb si pe tata daca a auzit si el. Si, nu, nu a fost numai in imaginatia mea, tata imi confirma cele auzite. Ne uitam dupa cruce, dar nici o cruce… Inghetata, ma gandesc ca trebuie sa ne intoarcem la locul cu sperietura, dar nu aveam incotro. Ma uit cu coada ochiului spre tufis, sa vad daca e vreo miscare, maresc iar pasul… De la vale vad venind oameni, asa ca ma linistesc.
Pornim pe cararea buna, acum cu 30 de minute intarziere, dar cu un cer senin deasupra care totusi prevestea o zi frumoasa. Traseul este anuntat a fi dificil si interzis pe timp de iarna. Cu tata, avand probleme cu spatele, imi cam faceam griji, aveam totusi incredere in picioarele mele de „sportista”.
Durata traseului 3 ore – 3 ore si jumatate pe harta lu’ tata, 4 ore – 4 ore si jumatate la fata locului, 5 ore cu tot cu intarzierea noastra si durerea de sold a lu’ tata.
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Articole/Drumetie_la_munte/1]}
Traseul – frumos, cu sunetul izvorului cand pe partea stanga, cand pe partea dreapta, marcat cu lanturi ajutatoare din loc in loc, cu stancaraie, dar totusi invadat de un verde „buiac” (cum ar spune mama). Telecabina incepe sa urce turistii, altii pe jos ne ajung din urma, o caprioara singuratica pastea iarba.
Peisajul de munte de care mi-era asa dor, avand in vedere ca anul trecut nu am facut nici un traseu. Ne mai oprim la poza, mai iau o floricica, ne mai tragem sufletul, mai mancam, cobor sa iau apa de la izvor si uit de ceasul de la mana… Acum e sigur ca e rezistent la apa.
Ocolim Babele, pentru ca le-am vazut de atatea ori, iar traseul spre Cruce era plin de turisti, pornim spre drumul nostru spre Omu, banda galbena acum.
Aici ne incadram in timp, 1 ora – 1 ora jumatate; trecem pe langa muntele Costila cu turnul de televiziune (2.384 m), pe langa Coltii Obarsiei (2.488 m). Asta am vazut pe harta dupa ce m-am tot intrebat ce e in stanga.
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Articole/Drumetie_la_munte/2]}
Pe ultima parte spre cabana Omu am vazut Valea Cerbului si Coltii Morarului despre care citisem destule jurnale pe www.carpati.org. Varful Omu oricum ofera o panorama foarte frumoasa, cu atat mai frumoasa cu cat e populata de turisti (daca va aduceti aminte, spre Podragu nu ne-am intalnit cu nimeni, acum sa tot dai „Buna ziua!”).
Ma intind pe iarba, ma gandesc la cei dragi, mananc placinta in adierea vantului si, inainte sa pornim la drum spre Malaiesti, trecem la statia meteorologica sa intrebam de vremea de maine. Tot aici ne hotaram la insistentele mele sa ramanem peste noapte la Cabana Malaiesti sa vad stelele.
Omul ne spune ca ar fi precipitatii slabe la noapte si descarcari electrice, dar se face vremea buna a doua zi. Ramanem totusi la Malaiesti. Pana acolo am coborat pe traseul de vara, adica am ocolit Hornurile, unde mai erau inca limbi de zapada. Acum avem Muntele Bucsoiu in dreapta (2.492 m), iar tata imi povesteste de cand a facut traseul cu unchiul meu si ne continuam drumul; iar in stanga – Padica Crucii, iar Hornurile raman in urma.
Nu mai tin minte exact la cat am plecat de la Omu, dar la 5 am fost la Malaiesti. Bucata asta de traseu asa mi s-a parut ca seamana cu zona Fagaras, pentru ca e mult grohotis, iar pe langa peretii stancosi se deschide o caldare mare. Frumos ca in Fagaras, numai ca aici e uimitor prin dimensiune.
Cabana o vedem de pe munte, de sus exact asa cum o vazusem pe Internet, verde, noua. Daca bine-mi aduc eu aminte, cea veche a ars. Numai bine, gasim si cazare, tot ca la Podragu, 10 in camera. Iesim langa izvor, pe iarba, ca sa facem planul pentru a doua zi; ne spalam, mancam si hotaram sa ne culcam, desi era foarte devreme.
Sa nu uit sa amintesc de magari, unul mai cu tupeu… magarul tot „magarvenea” pe la mese, la mancare, fara sa-i dai ceva nici vorba sa stea la poze.
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Articole/Drumetie_la_munte/3]}
Am sperat totusi ca cerul sa aiba un ochi senin, asa ca m-am trezit la 10… Dar nu, n-am avut noroc.
Noaptea a fost cald, bine, am dormit in pantaloni scurti, eram atatia intr-un loc atat de mic, dar erau paturi moi si primitoare cum n-am mai vazut in varf de munte.
Dimineata, dar nu prea, adica pe la 9 fara 10, dupa ce am mancat, am plecat spre Poiana Izvoarelor. Alte povesti, alte cantece si promisiunea lu’ tata sa-mi arate carnetele lui cu insemnari de la munte. Doua ore pana la cabana, nu dupa mult timp dupa ce am plecat s-au mai ridicat si norii si din cand in cand un ochi albastru se deschidea deasupra noastra. Am scapat si de data asta de ploaie!
Am baut un ceai (parca ar fi fost vis de iarna) bun de tot si am pornit spre cabana Diham. Uneori, cand veneau norii la picioare si tot in jurul tau era alb, iar aerul tare rece de tot… credeai ca e iarna.
Am vazut vreo 6 cai frumosi (Mi-as lua un cal de curse, nu-i noua ideea, e de cand eram mica.)
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Articole/Drumetie_la_munte/4]}
La Diham, pentru ca se poate ajunge cu masina, era multa lume, in general din Bucuresti. Noi ne continuam traseul spre Cabana Steaua (fosta Cabana Forman – 1.219 m). De la Malaiesti incoace, traseul a fost mai usor pentru ca se coboara, putin urcus la cabana Steaua. 
Si, pentru ca vizita nu a fost degeaba, ghici pe cine am vazut! Sania, jucatorul de la handbal, era in prosop, in curte, pe el l-am recunoscut. Dar poate erau si altii.
De aici am pornit in continuare spre Paraul Rece, asta ca sa nu ne intoarcem spre Busteni si sa mergem inainte spre Predeal. Am coborat pe langa partie pe care cred ca au facut schi cei de la IEFS din Constanta, urmand traseul spre Trei Brazi, bulina albastra. Soare, cald si merseram si merseram.
In vale aici numai aluni incarcati, dar din pacate nu erau facute alunele inca. Pe langa noi au tot trecut cu ATV-uri, cu motociclete ca a lu’ Sosolina, vaci, caini… si noi incet-incet.
Am ajuns si la cabana Trei Brazi, pustie cum n-a fost niciodata… Altadata asteptai sa se elibereze o masa, acum ar fi fost pentru toata lumea avand in vedere ca s-au si extins.
Avand timp destul, dar nu indeajuns incat sa incep un traseu serios, am pornit spre Predeal, cand prin padure, cand pe langa sosea. Am mancat in locul unde am mai mancat o data de ziua lu’ Ivo acum vreo 2 ani… Si trenul a avut intarziere 50 de minute… adica destula plictiseala in gara goala, plina cu schiori asta iarna, asa am luat drumul spre Oradea, mama ne astepta ingrijorata.
Dupa doua zile la racoare speram sa rezist mai usor la caldura de afara! (Evelina Rustem)
