Cred ca e greu de imaginat, cel putin in Europa, ceva mai murdar decat Romania tranzitiei. E adevarat ca, in ultimul timp, cel putin de cand suntem stat european, s-au inmultit declaratiile oficiale si poate, uneori, si unele actiuni menite sa sprijine nenumaratele organizatii sau initiative personale de salubrizare a acestei tari. Muntii, raurile, parcurile si, uneori, chiar orasele au inceput – macar pentru cate o bucata de timp – sa fie mai curate.
Gunoaiele, care pareau sa troneze pentru vecie peste aceasta tara, au inceput sa se simta ostracizate. Din fericire, mai exista inimi candide de copii plini de imaginatie si simt estetic bine educat. Pe strada Bratului – nu e o gluma, e chiar numele strazii! -, in dreptul numarului 30, in plin centrul Bucurestiului, am intalnit un copil dragut, civilizat si plin de chef de vorba care m-a intrebat daca imi place opera lui de arta. I-am urmarit privirea care se indrepta fascinata, fara a incerca sa ascunda imensul orgoliu artistic ce-l stapanea, spre inaltul cerului. Din interminabila impletitura de fire, ce a devenit in ultimii ani un fel de emblema a Bucurestiului, se desprindea un fir ce traversa strada. Pana aici nimic neobisnuit. Peste fir atarnau insa, artistic plasate, prin maiestrite aruncari, perechi de tenisi si adidasi ce decorau acum o strada ce se putea mandri deja cu vile placute si confortabile. Copilul, frumos imbracat, istet si plin de imaginatie, m-a asigurat, inainte de a apuca sa-i raspund la intrebare, ca acesta este doar inceputul si ca, in curand, isi va completa aceasta opera cu noi obiecte zburatoare avand deja in pregatire o serie de CD-uri si alte accesorii alese cu grija. Este reactia unor copii creativi si reactivi fata de realitatea noastra urbana. Este generatia de maine. Sunt copii frumosi si creativi. Problema este doar a lumii in care traiesc si cresc. Ei merita stimulati si incurajati. Sigur, depinde spre ce. Problema este a noastra. Si, pana la urma, este o intrebare simpla… Ce vrem sa facem cu aceasta tara, cum vrem sa arate ea maine?
Nu era prima data cand vedeam o strada, un oras, mutilate in acest fel. Nici acest loc nu-l vedeam in aceasta ipostaza jalnica pentru prima data. Dar de fiecare data gandul m-a dus la vreun betiv sau le vreo persoana batuta de soarta careia viata nu i-a mai lasat alta bucurie decat sa batjocoreasca cerul. Dar aici aveam un copil care, fara indoiala, apartinea unei familii instarite, caruia nu-i lipsea nimic si care isi educa in acest fel spiritul artistic, chiar sub ochii parintilor, care presupun ca treceau totusi zilnic pe acasa si nu aveau cum sa nu observe capodoperele odraslei lor.
Nu am nimic impotriva artei moderne, am admirat pe diferite meridiane felurite opere de arta stradala, dar trebuie sa recunosc ca aceasta le depaseste intru totul, avand un spirit cu totul diferit.
Imi e greu sa inteleg metoda educationala pentru care au optat acesti parinti, tot greu imi e sa inteleg placerea artistica a vecinilor, dar ma ingrozeste ideea ca s-ar putea ca, in curand, sa vad promovat acest nou trend artistic ca brand de tara.
Oricum, diferitele oficialitati si firme ce gospodaresc acest oras par sa fi fost plecate intr-un concediu prelungit, pentru ca opera este prezenta de luni de zile la adresa mentionata, sau poate se pregatesc sa-l premieze pe micutul artist si, eventual, si pe parinti pentru optiunea lor educationala. (Ion Dumitrescu)
