Draga Romania,
Daca as putea avea decizie totala asupra modului in care sa arati tu, tara mea, as alege sa fii ca mine, ca el, ca noi toti. Din pacate, nu ne reprezinti in totalitate, desi nu e vina ta. As vrea sa te trezesti dimineata cu padurile ciufulite de vant, asa cum eu de cele mai multe ori plec in drum spre serviciu. Metroul, acea aglomeratie de oameni buimaci de somn, se trezeste si el la viata… dar cu totii ne indreptam spre joburi diverse, unele nedorite, altele alese din disperare si, de cele mai multe ori, nesatisfacatoare. Romania, observ ca ai un aer gri, de oameni tristi, mult prea ingrijorati si ingropati in datorii. Esti o tara agitata pentru ca nu ai avut ocazia sa zambesti prin ochii celor care te locuiesc.
Mi-as dori sa razi mai mult, uneori in hohote, isteric, asa cum o face prietena mea cea mai buna, sa-ti straluceasca valurile Marii Negre la rasarit, asa cum ochii mei ar sclipi dupa o inghetata de vanilie si fistic, si mi-as mai dori ca tu, tara mea, sa mirosi a flori de margaritar. Ar trebui sa semeni cu locul unde m-am nascut, am crescut si am devenit adult; un loc plin de amintiri si vise, o lume calduroasa precum patura bunicii in care ma fac ghemotoc iarna pentru a suporta gerul de-afara. Mi-as dori o Romanie civilizata, onesta sau pur si simplu cu spirit civic, dar suntem atat de bombardati de vesti proaste, incat toate dezideratele unui om de rand ca mine, aici in spatiul mioritic, parca se pierd in neant. De cele mai multe ori insa, optimismul mi-l recuperez din modul in care natura se manifesta sub toate formele ei in jurul meu, intr-o tara inzestrata cu toate formele de relief, cu munti avizi de inaltimi, cu dealuri bogate in vii si campii fertile. O multitudine de miracole ale naturii, care se imprastie zi de zi sub ochii nostri, iar noi preocupati de ziua de maine, nu ridicam privirea din pamant sa vedem cerul, cladirile istorice, dar mai ales nu mai avem curajul sa ne privim unii pe altii in ochi.
Este descurajant sa stii ca timpul iti limiteaza orizontul, ca esti intr-o continua lupta si totul se transforma in rutina. Ziua de maine ar trebui sa fie mereu altfel, un prilej de speranta, o tara cu oameni care au gasit antidotul monotoniei, o patrie pentru toti cei care stiu sa traiasca, sa se bucure. Poate ca am reusi sa facem asta daca fiecare dintre noi s-ar lupta cu propriile fantasme si, in loc de lamentari, ar profita de unica viata pe care o are. Desi multi spun ca este un chin sa fii roman, eu cred ca este o binecuvantare, si asta pentru ca esti o tara care a luptat poate mai mult ca oricare alta sa ajunga la libertatea si mandria pe care le are astazi.
Nu vreau sa fac risipa de patriotism, dar Romania, crede-ma, ai potential atat timp cat macar o treime din romani gandesc si traiesc asa cum am descris eu mai sus, iar intelepciunea ta vine odata cu cei care candva si-au dorit ca aceste plaiuri sa prospere, sa fie cunoscute peste hotare si au reusit prin poezie, arta, sport sau cunoastere sa duca valul mai departe. In continuarea celor spuse, Romania, tu vei fi maine ca mine, ca ea, ca noi toti: acelasi om, in haine noi, curat, dichisit si gata pentru o noua zi, un nou rasarit, o noua provocare, o noua sansa la viata. Te vei trezi cu noaptea-n cap, iti vei bea cafeaua cu ochii carpiti de somn si vei spera la mai bine, la un job mai bun, la prieteni haiosi, la o vacanta in Vama Veche, fara chistoace aruncate pe nisip si cu o mare limpede ca o lacrima de copil fericit. Asa te vreau, Romania Mea!
Al tau prieten, Roman. (Amalia)
