Je suis Mahala – expoziție personală Eugen Raportoru, la MNȚRplusC
20 februarie – 20 mai 2025, MNȚRplusC
Instalație, pictură, video
Muzeul Național al Țăranului Român
Vernisaj: joi, 20 februarie 2025, ora 17:00
Program de vizitare: miercuri–vineri, 15:00 – 18:00, sâmbătă – duminică, 15:00 – 20:00
Joi, 20 februarie 2025, începând cu ora 17:00, la MNȚRplusC, spațiu expozițional al Muzeului Național al Țăranului Român (Șoseaua Pavel D. Kiseleff 3), are loc vernisajul expoziției personale cu titlul Je suis Mahala a artistului vizual Eugen Raportoru. Expoziția poate fi vizitată în perioada 20 februarie – 20 mai 2025.
Organizatori și parteneri: Fundația Roma Education Fund, artistul Eugen Raportoru, Roma Entrepreneurship Development Initiative, Roma for Democracy, European Roma Institute for Arts and Culture și Roma Foundation for Europe, Medlist.
Video: Andrei Vlădean (regia), Marius Comiza, Costin Șovagău (camera)
Echipa de proiect: Ecaterina (Katy) Raportoru, Ilie Raportoru, Valeriu Lazăr, Ana Daniela Sultana, Ilina Schileru
Mulțumiri: Ciprian Necula, Timea Junghaus, Emese Molnár, Virgil Ștefan Nițulescu
Producția video este finanțată de European Roma Institute for Arts and Culture (ERIAC)
Vernisajul „Je suis Mahala” a artistului vizual Eugen Raportoru marchează 169 de ani de la dezrobirea integrală pe teritoriul național a ultimilor romi rămași în sclavie, printr-o lege promulgată de domnitorul Barbu Știrbei la 20 februarie 1856, „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”, în urma căreia 250.000 de romi au primit statutul de oameni liberi.
Nu este o simplă întâmplare întâlnirea Mahalaleilui Eugen Raportoru cu galeria mnțr+, sau mai bine spus, cu proiectul mai amplu al Muzeului Național al Țăranului Român. Identificarea inefabilului, a sensului profund din spatele precarității contidianului, a edenului ce reverberează de dincolo de ruinele prezentului, toate fac parte din viziunea pe care Horia Bernea a inoculat-o programului MNȚR, creând astfel un loc care funcționează dincolo de convențiile spațiului muzeal sau ale galeriei de artă contemporană. Aici, timpurile pot fi reactualizate, curățate și distilate până la esență – fie că vorbim despre lumea satului, fie de cea a mahalalei, ea însăși un soi de hibrid la limita dintre rural și urban, păstrând gestul dar schimbând stilistica. Și aici, în acest areal al postmodernității autentice, al timpurilor simultane, îl găsim pe Eugen Raportoru, care pe de o parte își retrăiește copilăria, evident personală și totuși referențială pentru noi toți și pe de altă parte propune un construct artistic complex, contemporan și, în ciuda tendințelor, profund uman. Nu creează doar o scenografie credibilă, ci și una ironică și auto-ironică, relativizează însăși noțiunea de galerie de artă, cea care impune o aumită distanță între artist și privitor, fie prin intimidare, fie prin suspendarea voluntară a comunicării, și invită publicul la o introspecție serioasă asupra naturii artei. Revenind la formele ei primare și primordiale, Eugen Raportoru aduce la un loc imaginea plastică, dansul, muzica, mirosul și nu în ultimul rând comunitatea. Chiar dacă vizitarea expoziției este una individuală, care dă senzația asistării la o scenă criminalistică, postfactum, în care spațiul este scos din fluiditatea temporară pentru a rămâne martor la ceva din trecut care l-a înghețat într-o anumită conformație misterioasă, referentul este în mod cert trăirea comună. Rămășitele ospățului reconfigurate într-o instalație a la Daniel Spoerri sau, privind mai departe în timp, citând banchetele romane din frescele și mozaicurile antice, alături de înregistrarea happening-ului care rulează în buclă într-un spațiu alăturat, lipsa voită a sunetelor din prezent pentru a lăsa ecourile trecutului să vibreze, ele toate au un rol aproape magic, de resuscitare a trecutului, a acelei mahalale care îl definește nu numai pe artist, ci o întreagă lume aflată astăzi în limb.
Tablourile din expoziție acoperă toate formele memoriei, de la imaginea clară, identificabilă, cea care ține de trăirea într-un anumit prezent, portretele de familie și autoportretul din camera artistului, și până la cele în care forma este redusă la mișcare, la viteză și la referent cultural pur, anume cele din sala banchetului. Cina cea de taină creează capul de perspectivă al expoziției, mizându-se, la fel ca și în cazul celorlalte picturi din aceeași sală, pe sugestie și nu pe descriere. Chiar dacă la prima vedere expoziția lui Eugen Raportoru pare a avea o narație, o poveste în spatele ei, ea este una eminamente ipotetică și abstractă, care poate fi consumată doar simultan, toate timpurile fiind aduse împreună, atât pentru a salva trecutul, dar și pentru a configura prezentul și a da un sens viitorului.
Dalina Bădescu
Critic și istoric de artă
Printre partenerii media ai evenimentului se numără şi revista online www.daciccool.ro şi www.accmediachannel.ro.
