Exista, totusi, ascunsa in visurile mele, o vacanta ideala: sa ma urc in masina sau in tren si sa ma opresc in urmatoarea statie. Ceva neplanificat, o calatorie care sa se deruleze dupa instinct, cu ceva bani in buzunar, cat sa pot sa-mi iau o paine si benzina sau bilet pentru urmatoarea destinatie… hotarata pe moment. Importanta in aceasta aventura este calea, nu destinatia. Daca banii din buzunar ar fi ceva mai numerosi, evident ca as muri de placere sa ma aventurez chiar in jurul lumii. Cred ca m-as simti implinita pentru tot restul vietii, sa pot merge, pur si simplu, unde ma duce vantul prin lume. Oh, ce minune ar fi!… Sa iau doi, trei, zece prieteni buni, oameni ca mine, gata sa manance numai corcoduse, daca e cazul, si sa nu ma opresc: Australia, Noua Zeelanda, Africa… Dorul asta de duca in necunoscut l-am avut de mica. Pe la 15 ani, chiar am plecat cu hainele de pe mine undeva „in sus”, spre Moldova. M-am oprit in trei, patru orase, dupa zile bune am ajuns unde spusesem ca plec. Ai mei nu m-au certat, au inteles „nebunia” asta a mea, cum inteleg in fiecare zi celelalte mii de alte nebunii… Cam asta ar fi vacanta ideala, dar pana atunci, nu-mi doresc nimic altceva decat sa nu-mi doresc vreodata sa am o vacanta pe bune. Vacanta exista. E un vis, un vis pe care eu il traiesc. (Iulia)
Eu consider ca toata viata mea de pana acum a fost o vacanta, desi nu totdeauna „de vis”, tocmai pentru ca nu am avut niciodata un serviciu atat de solicitant, incat sa simt nevoia aceea nebuna de-a evada. Pentru mine, „vacanta de vis” inseamna sa te duci intr-un loc in care sa te linistesti, sa te detasezi de tot, de aglomeratie, de munca, de vecini, de tot ce poate fi stresant. Cateodata, ma ascund si eu in cate un colt linistit, dar, repet, sunt norocoasa sa fi facut toata viata mea numai ce mi-a placut si atunci nu prea am resimtit stresul specific zilelor noastre. Pentru mine, pana acum, viata a fost o vacanta mare, in care am avut si vreme buna, si vreme rea.