Cea mai frumoasa vacanta… Nici nu trebuie sa ma gandesc prea mult, inima incepe sa bata sacadat, un zambet usor nostalgic imi lumineaza fata, iar amintirile vacantelor din copilarie imi invadeaza sufletul. Ah, ce frumoase mai erau vacantele mari, in care ne avantam cu un entuziasm debordant si cu o energie inepuizabila. Le asteptam cu atata nerabdare, incat pregatirile incepeau cu mult timp inainte de incheierea mediilor de la scoala.
Imi amintesc, parca a fost mai ieri, una dintre vacantele care mi-a ramas adanc inradacinata in suflet. Eram un copil nastrusnic, satul de rutina orasului, de peretii apartamentului in care locuiam. Imi doream sa zburd in aer liber, sa ma catar in copaci, sa ma joc cu multi copii pana tarziu in noapte, asa ca, mi-am schitat un plan prin care urma sa evadez in cea mai frumoasa vacanta din viata mea.
Stiam prea bine cum sa-mi manipulez parintii; lamentandu-ma de dureri de cap si simuland o ameteala cronica aveam, fara indoiala, sa trezesc un soi de panica in ei si sa ma trimita, cu prima ocazie, la tara la bunici. Asa a si fost!
Adio, oras! Adio, plictiseala! Adio, program de joaca!
Bunicii erau cei mai buni prieteni ai mei, ma rasfatau si ma lasau sa zburd cat era ziua de lunga! Mai mergeam cu ratustele la pascut, luandu-mi cu mine patura, sacul cu jucarii si prietenii de peste drum. N-aveam nevoie nici de mancare! Radeam, visam, ne jucam, in afara oricarui spatiu si timp!
Bineinteles, parintii si-au dat seama ca au fost trasi pe sfoara, dar, in loc sa se infurie, m-au sarutat pe frunte si m-au lasat toata vacanta de vara la tara. A fost ultima vacanta petrecuta cu bunicii! Doamne, si ce vacanta…! (Serghei Myerlich)
