Sincer, nu cred ca e vorba numai de mine. Toti simtim fara doar si poate cam aceleasi lucruri atunci cand daruim. Unii daruiesc din complezenta, altii din placere, altii din recunostinta, obligatii (si aia nu mai e daruire), unii pentru ca n-au motivatie clara si nici n-au nevoie de ea, dar vor s-o faca, indiferent de ocazie. Pai, care este cea mai simpla logica a cadoului? Cel care ofera (de cele mai multe ori ) simte o placere mult mai intensa decat cel care primeste. N-ati observat detaliile? Oare am nimerit-o?, Da’ nu-l desfaci, sa vezi ce e inauntru?, E? Cum e? Asa-i ca-ti place?. Si de multe ori cumparam lucruri despre care credem noi ca aduc bucurie sau ca ne plac noua, nu neaparat destinatarului.
Eu daruiesc pentru ca imi place sa aduc multa bucurie (uneori si necunoscutilor), imi place sa le studiez gusturile si nevoile imediate sau viitoare si ador sa „pic pe fix” cu ce isi doreste fiecare (si ma refer la dorintele de bun-simt). Cati dintre noi nu se simt mai impliniti cand cadoul facut are utilitate maxima si cand ramane in universul celui drag, dincolo de amintire?
Cel mai frumos cadou (sau mai bine zis cel care m-a impresionat cel mai mult)? Am primit multe si n-am sa le uit. De la prieteni, parinti, rude sau inamici care doreau sa-mi fie pe plac. Am gasit in toate un semn de mai mare apropiere, bucurie si impacare. Si totusi unul le-a intrecut pe toate.
Noapte de iarna, pe holurile unei unitati spitalicesti, in Sectia de primiri urgente. O liniste din aia bolnavicioasa, rece, unde ti-e greu sa crezi ca cuiva ii mai poate pasa de altcineva. Asteptam. Inauntru, dincolo de usa, foiala multa, dar silentioasa. Brusc, apare un chistoc de fetita cu un asistent dupa ea. Frumusica, imbracata ca vai de lume, cu manuta stanga siroind de sange. Plangea ingrozitor. Firesc, durerea era maxima. Omul de langa ea facea eforturi s-o linisteasca. Am incercat si eu sa-i mut gandul copilei cum m-a dus capul la ora aia; am ras, am alinat-o, am luat-o in brate, ferindu-i rana, m-am jucat si m-am agitat in toate modurile posibile. Cred ca mai mult de uimire, fata a tacut. Mai icnea din cand in cand. Asistentul si medicul de garda mi-au aruncat o privire plina de multumire si au ingrijit-o cum au putut mai bine, salvandu-i degetele. Era de la Casa de Copii. Un copil mai mare ii prinsese degetele la usa trantind-o zdravan peste piticuta blonda. Cand a iesit de acolo, mi-a impins in mana un ursulet micut, cat o cutie de chibrituri. N-avea cap. Am aflat, intamplator, ca era singura ei jucarie. Evident, n-am vrut s-o iau. Mi-o impingea intruna indarat. Il am si astazi, nu ma despart de ursuletul mic si plusat. Peste ceva timp, am cautat-o si i-am facut bucurii de Craciun, cum am putut eu mai bine.
Ursuletul a fost, este si va fi cel mai frumos dar. Va multumesc pentru prilejul asta. E prima data cand istorisesc intamplarea. La urma urmei, care dintre noi n-ar fi simtit la fel? (Adelina Dinulescu, Foto: Stock.XCHNG)
