Intr-adevar, de ce sa fii bun? Poate ca acum cateva decenii inca mai gaseam motive, insa in vartejul acesta al concentratiei pe sine, al unei societati care promoveaza, de cele mai multe ori, doar fictiv valorile, nu se intrezareste rostul bunatatii… sau se intrezareste foarte vag.
Incercam sa ne invatam copiii sa fie buni, oferindu-le in acelasi timp, involuntar, exemple negative care tasnesc din mass-media ca dintr-un nesecat izvor. Iata, acum am ajuns in punctul in care nici nu mai stim ce inseamna „a fi bun”, pentru ca perceptia asupra valorilor s-a schimbat foarte mult in aceste vremuri; traim intr-o societate care ne induce regula supravietuirii prin autoapreciere, iar a arata si a exprima bunatate fata de ceilalti este aproape un handicap.
Cu totii am trait, de-a lungul vietii, experiente din care am avut de suferit de pe urma bunatatii si poate ca tocmai de aceea a fi bun a devenit echivalent cu „a fi vulnerabil”, „a fi inocent”. Ne intalnim cu dorinta de a respira si de a emana bunatate, cel mai adesea, in preajma marilor sarbatori crestine… poate ca atunci realizam ca nimic material nu preluam cu noi cand pasim dincolo si vrem sa adaugam cat mai multe in bagajul spiritual. In preajma sarbatorilor incercam sa fim buni, sa iertam, sa ajutam, sa credem, iar frenezia aceasta se diminueaza in restul timpului.
Poate ca, in curand, in manualele scolare vor aparea legende care vor incepe asa: „A fost odata un om bun…”, iar „bunatatea” se va studia si la filosofie, alaturi de „fericire”, „perfectiune” si alte notiuni abstracte. (Cristian Ovidiu, Foto: Stock.XCHNG)