Putini sunt cei care mai cred in Romania asa cum obisnuiau stramosii nostri sa creada. Pentru ei, Romania era adevaratul lor sentiment de „acasa” – locul acela in care simti ca esti cu adevarat implinit. Cum arata Romania stramosilor mei? Era o tara verde, in sensul real al cuvantului; aici copiii alergau pe ulitele satelor, aveau obrajii rosii de sanatate si nu era mai mare bucurie decat sa asculte seara, la gura sobei, povestile celor batrani.
Pe vremea aceea, respectul era pus la loc de cinste, iar copiii isi traiau cu adevarat copilaria, chiar daca nu aveau parte de conditiile si confortul actual. Astazi, copiii nostri beneficiaza de toate facilitatile, iar mersul cu vaca la pascut li se pare un mit inventat. Cum ar fi posibil sa isi poata imagina un copil roman europenizat, nascut in era facebook-ului, ca, in urma cu cativa zeci de ani, pe dealurile inverzite ale Romaniei, zareai cate un copil ce tinea vaca de funie, iar sub brat tinea strans ca pe o comoara o carte – o carte pe care o pretuia atat de mult, un volum de Eminescu sau poate povestirile lui Creanga.
Nu stiu daca e bine sau rau…, insa, astazi, copiii Romaniei cresc vitaminizati de informatii, la trei ani folosesc calculatorul, iar la sapte ani sunt deja capabili sa isi contrazica parintii cu replici bine argumentate. Acum doar cativa zeci de ani, pruncilor nu le explica nimeni ce inseamna respectul, pentru ca pur si simplu se nasteau cu el si il purtau in suflet toata viata. Pe vremea aceea, Romania era un organism sanatos, intesat cu caractere distinse. Nu eram recunoscuti in lume decat prin mari scriitori, mari artisti, muzicieni, pictori sau medici, in general oameni de stiinta sau sportivi de performanta… iar astazi, cu toata aceasta europenizare, iata ca devenim cunoscuti ca o natie de care aproape ca trebuie sa-ti fie teama, suntem renumiti prin toate urateniile care au descins din cutia Pandorei.
Nu sunt o traditionalista extremista si nici nu duc dorul regimului comunist, insa cred ca in procesul acesta al progresului am pierdut copilaria pruncilor nostri si nu mai stim cum sa o regasim. (Rodica Puscasu)
