Nu de putine ori ne simtim storsi de puteri, mai ales in ultimii ani, traind in orase, intr-o alergatura continua pentru a face cat mai multe. Ce pierdem din vedere e ca totusi creierul sesizeaza timpul altfel. Si cu cat vom face mai multe, cu atat ni se va parea ca timpul va trece mai repede. Dar asta e deja o alta poveste.
Ce ne face sa mergem inainte, care este „motorul” sau „combustibilul” care sta la baza acestei alergaturi a noastre? In principal este ceea ce avem in fiecare zi, intr-o masura mai mare sau mai mica, dar careia ii acordam o mult prea mica importanta. Aceasta e energia vitala, proprie fiecaruia, mai puternica sau mai slaba, deseori intensitatea ei depinzand de starea noastra generala, fizica, emotionala, psihica. Ce facem pentru a ne mentine aceasta energie la un nivel cat de cat ridicat? Fara sa ne dam seama, noi, oamenii, suntem fiinte care suntem obisnuite cu un singur lucru: natura. Tot ce tine de ea, lumina, aerul, culorile, plante si animale, apa. Toate acestea ne binedispun si ne dau o stare generala de bine. In schimb, suntem totusi si fiinte sociale… acest motiv cred eu ca a facut sa ne adunam in orase, sa locuim inghesuiti unii in altii, in acelasi timp, taindu-ne orizonturile, transformand aerul din aglomerarile urbane intr-un aer poluat, fara ioni negativi benefici, fara susurul apei si fosnetul frunzelor. Nefiind natural, orasul „streseaza” creierul… in principal poate pentru ca nu e adaptat la un asa mediu. Concluzia e ca nu ne cunoastem aproape deloc inca.
Trecand mai departe, recunosc ca nimic nu ma remonteaza mai bine si complet decat o iesire in natura pe-un varf de munte sau pe carari inzapezite, unde plamanii sunt loviti de aerul tare si parca ne simtim ametiti de liniste, curatenie si pacea ce domneste in jur. Parca ne auzim mai bine gandurile si vocea interioara. Parca simtim ca ne trezim la viata. Si toate astea deoarece acestea le poate recunoaste corpul, creierul si sufletul nostru. (Calin Suciu, Foto: Stock.XCHNG)
