Prima intalnire care mi-a schimbat radical viata s-a petrecut cand eu aveam 14 ani. O vecina care m-a indragit mi-a devenit confidenta, m- a ajutat sa ies din mediocritate, m-a invatat ce inseamna moderatia si echilibrul. Am facut meditatii in clasa a 8-a si am indragit literatura datorita ei. L-am adorat impreuna pe Eminescu, impreuna am deschis poarta spre Dumnezeu, spre iubirea de semeni. Intalnirea aceasta a determinat o alta intalnire, cea cu sotul meu, intalnire fasta, o intalnire speciala, pe care prietena mea a considerat-o inceputul unei frumoase povesti, chiar daca au fost persoane “bine intentionate”, care nu dadeau sanse relatiei noastre ce dureaza de mai bine de 13 de ani.
Intalnirea cea mai importanta a fost intalnirea cu fetita mea, minunea care m-a implinit sufleteste, un copil cuminte pentru care sacrificiul suprem nu este de-ajuns. Copilaria mea s-a derulat trist, intre doua dezamagiri, intre doua promisiuni facute la inceput de an, ori o tabara, ori o bicicleta („ca anul asta e randul tau”), si exemplele ar putea continua. Aproape in fiecare an mi-a trecut randul. Am refulat intr-o dragoste excesiva si o teama de a nu dezamagi, de a nu repeta istoria copilariei (frustrarile ei le port cu mine de multi ani).
M-am considerat intotdeauna un om norocos. In momente cumplite ale vietii am gasit oameni care au fost acolo, mi-au intins mana si m-au trecut peste prapastia depresiei. Au fost intalniri care mi-au schimbat viata si a caror amintire o pastrez, oameni speciali care au venit catre mine si carora nu voi avea cuvinte suficiente sa la multumesc. Poate prietena mea, confidenta mea de acolo de sus, imi va spune, in vis, de ce o prietenie adevarata, bazata pe sentimente profunde si sincere, este asociata cu interese meschine, cu venin aruncat de oameni plasat „binevoitor”, „care-ti deschid ochii”? De ce sinceritatea se intoarce impotriva noastra? Ciudata lumea in care traim… (Mihaela G., Foto: Stock.XCHNG)
