N-as putea sa ma plang prea mult de un trup prea sensibil la anumite afectiuni. A existat, totusi, un eveniment in copilaria mea care mi-a intunecat, pentru un timp, existenta. Mi-am petrecut cateva zile la tara, la bunica paterna, asa cum faceam in fiecare vara. Aveam vreo 10 ani. Un adevarat rai acolo: pisici peste tot, sa nu mai tanjesc buna vreme dupa ele la bloc; verisori o multime si copii de toate varstele; Ozana cea racoritoare; umbra si linistea necunoscute pe asfaltul urban incins; mancarea gustoasa; fructele si legumele mancate direct din copac si de pe strat…
Am calculat sa ajung fix in timpul perelor varatice, care te imbiau de la poarta cu mirosul lor dulce-acrisor. Langa copac, te simteai de-a dreptul imbatat olfactiv si vizual. Mari, zemoase, galbene, coborate pe crengi pana langa mana ta. Iti parea rau pentru fiecare fruct risipit pe jos…
Nici nu-mi trecea prin cap sa le spal. Le mancam si samburii. Erau un adevarat deliciu. Insa imprudenta mea n-a ramas fara urmari. Problemele digestive aparute s-au prelungit zile la rand si nu dadeau nici un semn sa se opreasca. Deshidratarea se arata din ce in ce mai amenintatoare in aspectul ochilor, al pielii, al buzelor. N-am spus cateva zile ce problema imi umbreste vacanta mult-asteptata, insa cei din jur si-au dat seama. Am ajuns la spitalul de urgenta. M-au pus imediat in perfuzie si mi-au interzis sa ma ridic din pat.
Au urmat zile si nopti caniculare. Fosnetul frunzelor viei in adierea placuta a vantului era departe… Dupa zece zile grele, m-au externat. Insa nu eram prea bine restabilita. Nu puteam face prea multi pasi prin casa fara sa simt vertijuri. Medicii recomandasera parintilor sa-mi procure anumite alimente care sa-mi asigure necesarul de vitamine si minerale pentru a ma pune pe picioare, insa trebuia respectat cu strictete si regimul alimentar impus. „A procura” la vremea respectiva era intr-adevar o problema. Nu se gasea decat „pe sub mana” si la preturi incredibile. Cand aparea la piata vreo babuta cu lapte, era bataie… La propriu!
Salvarea mi-au fost suplimentele nutritive, „achizitionate” de ai mei tot „cu pila” de la o farmacista. In cateva zile mi-am revenit destul de bine ca sa pot iesi din casa si sa joc sotron cu neastamparatii mei prieteni, pe care-i privisem trista de dupa sticla insensibila…
La bunica n-am mai avut voie sa merg singura. Macar unul dintre parinti trebuia sa vegheze la sanatatea mea, la obiceiul de a manca doar fructe spalate bine. (Lacramioara Maxim)
