Statutul de parinte iti garanteaza o emotie continua, emotie ce pare a fi atat de puternica si intensa, incat cuvintele se dovedesc infime in fata ei. Astfel ma simt si eu, extrem de emotionata, zi de zi, chiar din clipa in care am aflat ca sunt insarcinata. Mi-e greu sa descriu ce simt in calitate de mama, sau poate chiar imposibil. Sa dai viata unui pui de om, sa-l vezi cum evolueaza, cum se incapataneaza sa cunoasca intregul univers, cu inocenta si puritatea lui, e un lucru magic, daca nu sublim.
Imi amintesc cu drag de primul dintisor, exact la implinirea a sase luni. Abia incepuse si diversificarea mancarii, se obisnuia sa manance din lingurita si era superincantat de ce-i pregateam eu. Iar la masa de seara „surprizaaaa”, lingurita s-a ciocnit de un varf de dintisor – semn ca bebelusul meu devenise un voinic. Bucurie mare in casa, il faceam sa rada in hohote ca sa-i putem admira perluta.
Absolut coplesitor a fost si cand l-am vazut facand primii pasi, tot devreme, la doar noua luni si jumatate. Dupa plimbarea de seara din parc, ne-am intors cumva extenuati acasa. Imi lasam puiul jos, sa alerge in patru labute, sa mai exerseze mersul tinandu-se de pat sau perete, cand… la un moment dat, minune mare, piticul nostru a luat-o la fuga: 1, 2, 3,opaaa! Am incremenit de emotie, m-am uitat intrebator la tati, tati s-a uitat intrebator la mine, cautam parca un soi de confirmare, oare am vazut bine? Si da, vazusem tare bine, dupa primii trei pasi, flacaul nostru a prins curaj si exersa cu entuziasm mersul de topmodel, fara sa-i pese prea mult de cazaturi.
I-am sunat pe bunici pe internet, sa impartasim bucuria cu ei. Simteam cum imi infloreste sufletul. O minune sunt copiii, o binecuvantare data de Dumnezeu. (Valentina Merlici)
