Cate dintre femei mai nasc azi natural? Si cate dintre ele pot retrai cu zambetul pe buze indrazneata aventura?
Pentru mine, ea a inceput dis-de-dimineata, vara. La o consultatie de rutina (se apropia termenul nasterii), medicul mi-a spus ca pierdusem mult lichid amniotic (eram convinsa ca sufar de incontinenta urinara) si exista un risc major pentru copilas. De aceea a hotarat internarea mea de urgenta si administrarea intravenos a unui declansator – Occitocin.
Am stat in perfuzie de la ora zece pana aproape de ora 17. Fiind prima nastere, abia pe la 16 am intrat in travaliu. Venea din cand in cand medicul de garda sa ma consulte si sa masoare dilatatia. In salon, nici tipenie de om in halat alb. Nu medic, nu asistenta, nu ingrijitoare. Doar noi, vreo trei viitoare mamici, separate fiecare de zbaterile celorlalte prin niste paravane.
La un moment dat, in iuresul contractiilor din ce in ce mai puternice, simt intens o presiune, mai, mai sa ma scap pe mine. Pe cine sa strig, pe cine sa chem in ajutor? Toti disparusera… Veniti, va rog! E cineva? Ma scap pe mine! Nici un raspuns. Presiunea din ce in ce mai puternica, rusinea de ce-as putea pati, daca, in loc sa nasc, as face alta minune, plus chinul travaliului m-au cotropit. 
Intr-un tarziu (poate doar mie mi s-a parut ca a durat atat de mult) intra parca in salon cineva. Un cap de femeie salvatoare se-apleaca de dupa usa si se retrage speriat: Veniti ca fata asta naste! I se vede copilului capul! Bineinteles ca nu a mai fost vreme de altceva. Ca la un semn, au aparut de nicaieri vreo sase doamne in halate. Nici in sala de nasteri nu m-au mai transportat. Gata, impinge!… si am nascut in pat.
Partea amuzanta abia acum a sosit, caci, prinse de intreaga valtoare, fiecare dintre doamne a avut cate ceva important de facut: vreo doua-trei s-au ocupat de copil, altele de patul in care am nascut. De mine, doar una dintre ele a avut niscaivai timp. A prins intr-o miscare iute cu o clema cordonul ombilical abia taiat (care atarna din mine, de undeva) si mi l-a inmanat zicandu-mi: Du-te in sala de nasteri asa, sa-ti scoata (cineva) acolo placenta! Cu zambetul pe buze, in mers alert si cracanat, am calatorit singurica ca o ratusca, tinand cu interes clema in maini, sa nu o scap.
Sufletul imi este la fel, inca tanar. Si ma reprezinta. Am doi ingeri aproape: Miruna si Silviu, copiii mei. Ei imi vor da aripi si pe mai departe. Nu am raspunsuri la intrebari. M-am nascut, ca si voi, doar ca sa fac lumea mai frumoasa. In culori. (Gabriela Anton)
