Copilul meu avea in jur de 5 luni cand a inceput sa devina mai agitat, sa planga si sa faca febra. Stiam ca e vremea sa ii dea dintisorii si i-am verificat gingiile. Erau tari, albe si umflate. Peste cateva zile a trebuit sa plec in delegatie cu serviciul. Cand am venit acasa, am gasit un bebe care zambea si chicotea, aratand doi dintisori simpatici in partea de jos a guritei. A fost un moment hazliu si plin de emotii.
Primii pasi i-a facut pe la 9 luni, bebe imi pregatea alte emotii. Ii luasem premergator, il tineam legat cu esarfa de mijloc si de manute. Voia deja sa mearga. Arunca piciorusele inainte. Dupa cateva zile de mers doar de manute, am inceput sa ii dam drumul la o manuta, sa il sprijinim din ce in ce mai putin, sa il chemam de la unul la celalalt. S-a smuls din mana mea si a facut primii doi pasi. Am tipat: a mers!
Primele cuvinte pe care i le rosteam clar si raspicat, „da, mama si tata”, le-a rostit brusc, ne-a luat pe nepregatite, un sunet clar si rastit. Apoi a inceput sa recite, in silabe, ta-ta-ta-ta, intr-un fel de cantec. Cred ca se plictisise si voia cuvinte noi. Am fost foarte amuzati si emotionati de intamplare. Au urmat apoi cuvintele pe care le auzea prin casa, papa, nu, apa etc. (Cristi Manolescu, Foto: Stock.XCHNG)
