Am ramas insarcinata la 37 de ani, iar cele noua luni ce au urmat au fost epuizante din multe puncte de vedere, nu lipsite de peripetii si…memorabile as zice, cu momente de panica sau de fericire pur si simplu. Este greu sa aleg o intamplare anume. La inceputul sarcinii, catva timp am fost convinsa ca o sa am o fetita. Nu ma puteam abtine sa imi fac planuri legate de modul cum o vom creste, desi sotul meu incerca sa imi tempereze entuziasmul.
Intr-o noapte am visat ca ma uitam intr-o oglinda mare, dar, in loc sa imi vad propria imagine reflectata, din oglinda ma privea un tanar frumos, de vreo 20 de ani, ce avea pe fata o expresie nedefinita de tandrete si un zambet in coltul gurii. Expresia fetei lui m-a impresionat, era ca si cum m-ar fi cunoscut de mult timp… Cateva zile mai tarziu, la ecografie aveam sa aflu ca am un baietel! Sotul meu a fost fericit, eu uimita, credeam ca am ceva instincte, dar visul nu l-am uitat niciodata.
Baietelul era de fapt un „baietoi” neastamparat in toata regula, se misca intruna, asa ca doctorului i-a trebuit ceva timp sa il „traga” in poza. In toate lunile ce au urmat, copilul meu nu s-a dezmintit si m-a considerat terenul lui de joaca, rareori luand o pauza de odihna. De regula, reprizele lui de miscat erau in contratimp cu ale mele, intotdeauna „astepta” sa ma asez undeva si sa ma fac comoda ca sa isi inceapa numarul. Au fost momentele cele mai pline de tandrete si umor din aceasta perioada, cele care au estompat toate celelalte neajunsuri ale unei sarcini dificile. (Cornelia Crina Popa, Foto: Stock.XCHNG)
