De Craciun imi amintesc colindele si povestile pe care mi le spunea bunica. Imi amintesc povestea celor trei magi, nucile, merele si feliile de cozonac pe care le primeam de la colindat, degetele inghetate de la frigul de afara, colindele oamenilor mari, povestile cu Isus si Fecioara Maria. Si-mi mai amintesc de un coleg de scoala, pe care-l chema Gaspar, ca pe unul din cei trei magi…
Spre sfarsitul clasei I eram unul dintre copiii care stiau sa scrie si sa citeasca. Nu stiau chiar toti… Domnul invatator mi-a spus ca dupa ce se termina orele sa mai raman la scoala, in clasa, cu Gaspar, si sa-l invat si pe el sa scrie si sa citeasca. Ne-a chemat pe amandoi la el si am stabilit ca asa facem. Mi-a spus ca daca reusesc o sa-mi ia un kilogram de bomboane! Gaspar statea undeva pe vale, langa fabrica de caramida. Cred ca erau vreo sapte frati. Si cred ca si lui Gaspar ii era frig, chiar mai mult decat mie. Si cred ca era si el un copil temator. Era nevoie de timp pentru a invata literele si era deja primavara tarziu si nu mai era foarte mult pana sa se termine scoala… I-am dat un caiet nou in care sa scrie literele, caiet pe care sa-l lase in banca de fiecare data, ca sa continuam zilele urmatoare, i-am spus ca bomboanele alea ar fi fost oricum pentru amandoi… Domnul invatator mi-a spus ca, daca pana la sfarsitul anului nu reusesc cu Gaspar, o sa-l trimita la o scoala ajutatoare. Ca asa o sa fie mai bine pentru el. Ca o sa stea acolo, o sa invete intr-un ritm mai lent, o sa-i fie bine si la sfarsit o sa stie si el o meserie… Si n-am reusit!!!… Si stiu ca lui Gaspar ii era frica! Si mie mi-ar fi fost! Chiar daca acasa nici eu n-as fi avut caiete si sosete, tot mi-ar fi fost frica! Si nici nu eram convinsa ca lui Gaspar urma sa-i fie mai bine!
A venit vacanta de vara, a venit si clasa a II-a, am inceput sa merg din nou la scoala, cu timpul am uitat de colegul meu din clasa I, dar de Craciun, cand aud numele magilor, ma intreb ce s-o fi intamplat cu Gaspar. N-am mai auzit niciodata de el. Si de o familie mai saraca, de pe vale, nu mai stie nimeni nimic, iar fabrica de caramida s-a inchis demult. As vrea sa strang bani pentru copiii saraci, pentru copii care au nevoie de timp si de grija ca sa invete sa scrie si sa citeasca. As vrea sa cred ca astazi traim intr-o lume mai buna. (Niculina Lapadus)
