Se numea Maria si la doar 23 de ani, facea tratamente peste tratamente pentru a ramane insarcinata. De la un timp, devenise complet deznadajduita, iar eu ii ascultam fiecare gand si ii intelegeam fiecare lacrima. Totusi, doctorul care o avea in evidenta o asigurase ca, la finalul acelor lungi tratamente, va fi posibil un rezultat pozitiv. Cat despre mine… in toiul pregatirilor pentru cununia civila si pentru licenta, am aflat ca eram insarcinata. Facusem un test, iar medicul confirmase: urma sa am un copil – un copil neplanificat, dar un copil care-mi trezise instinctul matern si pentru care eram gata sa renunt la toate visele legate de cariera. Cand i-am marturisit Mariei, chipul ei a ramas impietrit. Nu se putea bucura pentru mine, nici macar nu se putea preface… Pentru ea, vestea mea cea buna era ca un fel de lovitura, un fel de tradare. A izbucnit in plans si nu mi-a mai vorbit. Stiam ca suferea, insa in adancul sufletului, voiam sa o vad bucurandu-se pentru mine… asa cum eu o intelegeam pe ea, asteptam sa ma inteleaga acum si ea, macar putin…
In timpul licentei, am pierdut copilul. Sarcina se oprise in evolutie la doar trei saptamani. Ca o ironie a sortii, dupa aceasta pierdere, Maria a venit la mine cu ganduri bune, de impacare… o impacare ce n-a mai avut loc niciodata. Am suferit mult dupa pierderea copilului… ramasesem acum si fara copil si fara bursa in strainatate, ca un om palmuit crunt de destin.
Au trecut cativa ani de atunci, Dumnezeu ne-a ascultat pe amandoua: acum avem fiecare cate o fetita, insa, oricat de mult am incercat, rarele noastre discutii atunci cand ne intalnim, se rezuma doar la starea vremii…
Ma intreb si acum ce se schimba in oameni atunci cand, din prieteni buni devin simple cunostinte… Oare ce se pierde in noi? Poate ca n-o sa aflam niciodata. (Rodica Puscasu)
Mi-am petrecut cateva nopti incercand sa inteleg ce a destramat o prietenie atat de sincera. Nici sfetnicul bun al intunericului, nici luna stralucind ca un evantai pe cer, nu au reusit sa ma ajute sa inteleg. Ma intorc in timp, ca un om ce nu poate trai mai departe fara a-si fi rezolvat sau inteles trecutul. Prietenia dintre noi s-a legat incet, dar sigur, pana am ajuns sa ne citim gandurile una alteia. Cel mai mare vis al ei era sa aiba un copil, iar al meu – sa ma realizez profesional.
