Sunt din Calarasi si ar fi fost normal sa scriu despre orasul in care m-am nascut si am copilarit, incercand sa sugerez tuturor cum orasul meu intinereste pe zi ce trece, un oras care apartine viitorului in oameni tineri si frumosi. Asa ar fi fost normal, dar sufletul imi spune sa scriu despre un loc uitat in varful muntilor, care mi-a furat vacantele de vara si implicit inima. Povestea mea incepe din momentul cand parintii mei au hotarat sa ma duca in clasa a cincea in Borsec si sa ma lase in grija bunicilor de acolo, asa am facut cunostinta cu acel loc uitat de oameni dupa revolutie.
Am prins timpul cand Borsecul era o statiune infloritoare, curata, cu multi turisti, mirosul de brad te imbia sa revii an de an pentru a-ti lua portia de sanatate. Izvoarele de apa minerala bogate in multiminerale iti tratau diverse boli de care sufereai, ce-i drept, aceasta informatie la varsta pe care o aveam atunci nu ma interesa, dar tin minte ca impreuna cu unchiul meu veneam si luam in sticle apa de izvor si o duceam acasa. In timp am vazut cum Borsecul se schimba, imbatraneste, trecerea anilor se revarsa asupra lui sau doar ii trebuia un motiv sa infloreasca din nou. Statiunea imbatranea, dar muntii din imprejurimi ramaneau neschimbati si poate asta a fost motivul sa redevina ce a fost – o statiune plina de viata. Dupa multi ani am revenit in Borsec si mi-a placut, se vedea ca statiunea a inceput cat de cat sa misune, nu chiar cat ar fi trebuit, dar era inspre bine. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa urc pe o colina si sa beau apa de izvor. M-am bucurat sa colind pe munti si sa adun fructe de padure, sa fac dulceata. Parca fructele pe care le culegi sunt mult mai bune decat cele pe care le cumperi, pentru ca le strangi cu truda si dragoste. Astept sa revin in acel loc care a reusit sa imi intre la inima, sa ma pot bucura de tot ce natura ne daruieste in fiecare minut al existentei sale. (Carmen Elvira Manescu)
