La 92 de ani, tanti Violeta este cat se poate de coerenta, atat in limbaj, cat si in gandire. Cine se intalneste vara cu tanti Violeta, pe banca din fata blocului, devine martorul emotiilor din tineretea ei, asista la amintirea necazurilor si a cumpenelor pe care ea le-a suferit in viata. E un film… un film captivant, cu rasturnari de situatii, cu deceptii, cu o mare iubire care a ramas constanta, asa e viata lui tanti Violeta: o eterna cursa contra cronometru, tesuta in jurul unei fascinante povesti de dragoste. Nu conteaza daca esti tanar, daca esti trecut de prima tinerete, cuvintele ei te prind ca intr-un miraj din care nu mai vrei sa iesi. Asculti, asculti, povestea se apropie, inevitabil, de momentul prezentului. Aici ochii ei capata o nuanta trista si cateva lacrimi se strecoara printre gene. Le sterge repede, tanti Violeta nu vrea sa fie vazuta plangand.
Ea a demonstrat ca poate sa invinga toate greutatile vietii. Isi aduce aminte cat de greu i-a fost sa-i creasca pe cei doi baieti ai sai, cat de greu a razbit in perioada de dupa razboi; ea si sotul ei ramaneau flamanzi ca sa le poata da de mancare copiilor. In timp, ajutati de Dumnezeu, si-au facut o casuta si au inceput sa duca un trai decent, totul concentrandu-se asupra celor doua comori: baietii. Imi spune cu mandrie ca unul este medic si celalalt profesor – oameni mari, cu familii frumoase. Tanti Violeta locuieste singura in apartamentul ei plin de fotografii si bibelouri vechi. Spune ca a venit timpul sa plece undeva, la un azil, ca sa nu le mai incurce vietile baietilor sai; nu vrea sa fie o povara. Stie ca va veni un moment in care poate nu va mai reusi sa se descurce singura. Si-a facut deja dosarul: copie dupa buletin, copie dupa buletinul unuia dintre copii, un talon de pensie si fisa medicala. Timp de cateva saptamani a asteptat cu inima stransa, a asteptat ca unul dintre baietii sai sa ii propuna sa locuiasca cu el. Amandoi au fost de acord ca mama lor sa fie internata la azil. Tanti Violeta braveaza, spunand ca le da dreptate baietilor, ca e greu sa tii un batran in casa, dar in inima ei durerea i-a dat lovitura de gratie. Se poate citi in ochii ei mici ca incepe sa piarda batalia cu timpul, ca a ingenuncheat in fata racelii si distantei cu care au tratat-o propriii ei copii.
Tanti Violeta nu e singura care trece prin astfel de probleme. Exista sute de alti batrani care prefera sa mearga la azil, decat sa constituie povara copiilor. O parte dintre ei au convingerea ca la azil vor gasi linistea de care au nevoie, prieteni noi, activitati care sa le faca restul vietii mai usor. Pentru altii, plecarea la azil este ca o declaratie de infrangere in fata vietii, ca o recunoastere a inutilitatii si a esecului. De ce ajung batranii nostri sa se simta „o povara”? Raspunsul sta, cel mai probabil, in conduita noastra, a celorlalti.
In Romania, statul are in jur de 70 de camine de batrani, iar zona privata a acestui domeniu pare sa fie ultimul trend de dezvoltare a oamenilor de afaceri. In 2010, unii si-au schimbat profilul de activitate, transformand hotelurile care nu mai aduceau profit in aziluri de batrani, unde taxele variaza intre 1.000 si 3.000 de lei pe luna. Exista, intr-adevar, locuri unde profesionalismul este la el acasa, unde batranii sunt ingrijiti de persoane instruite, unde medicul este interesat de sanatatea pacientilor. Exista aziluri private “all inclusive” unde batranul beneficiaza de toate serviciile medicale, de echipament performant, de psiholog, de fizioterapeut. Sunt programe de activitati menite sa il faca pe pacient sa se simta util, teoretic, as putea spune ca exista aziluri in care te simti ca acasa; practic, acasa defineste sentimentul de familie, de apartenenta si de utilitate in mijlocul unor persoane dragi, al copiilor, al nepotilor sau al stranepotilor. Nu exista echipament tehnologic (indiferent de performanta) care sa inlocuiasca sentimentul uman de iubire.
La polul opus azilurilor private se situeaza caminele de stat. Aici reforma ajunge foarte greu, poate ca cei responsabili considera ca ar fi niste bani aruncati inutil. Exista aziluri care calca in picioare demnitatea de oameni, care fac ca ceasul spre moarte sa ticaie mai repede decat in mod normal.
Dincolo de toate aspectele financiare, institutionale exista omul… omul care se crede nemuritor cand este tanar, omul care nu constientizeaza ca trecerea timpului il face batran, omul care isi ignora semenii trecuti de o anumita varsta.
Ma intorc la tanti Violeta, la tristetea ei de mama care a trecut prin toate ca sa le ofere copiilor totul. O privesc si imi dau seama ca e trista, ca refuza sa se revolte, ca se declara infranta, fara a-si acuza vreo clipa copiii de indiferenta. Tanti Violeta, confidenta si sfatuitoarea tuturor, cea care ne inveseleste in zilele de vara cu amintiri si povesti din tinerete, se va transforma curand intr-un caz, va deveni “asistat social”, la fel ca cei peste 5.000 de batrani din azilurile de stat si alte cateva mii din cele private. (Rodica Puscasu, Foto: Stock.XCHNG)
