Primii ani din viata sunt decisivi in formarea unui copil. Auzim foarte des expresia „cei 7 ani de-acasa”, insa putini ii si au. Vremurile s-au schimbat, bunul-simt parca a disparut, iar fiecare „trage foc la oala lui”, am uitat parca sa-i ajutam pe cei de langa noi. Primul exemplu al copilului este insusi parintele, iar daca acesta – poate fara sa vrea – ii arata cum sa vorbeasca urat, cum sa fie avar, cum sa jigneasca pe cei din jur, nu poate avea pretentia ca cel mic sa devina o persoana buna. Daca copilul a devenit obraznic, insolent sau ne face altfel de „probleme”, ne este foarte usor sa dam vina pe societate sau pe anturaj, ne este mai usor sa gasim vinovati, nu vrem sa ne dam seama ca, de fapt, singurii vinovati pentru ce a devenit copilul sunt Parintii.
Eu am o fetita de 5 ani si incerc sa-i ofer cea mai buna educatie, incerc sa aplic pe cat se poate educatia pe care am primit-o si eu de la parintii mei (intr-o oarecare masura, pentru ca timpurile s-au schimbat). Mi-as dori sa am aceleasi forte pe care le-au avut si ei la momentul respectiv, sa incerc sa-i corectez greselile, nu prin pedepse fizice. Incerc sa-mi educ copilul in spiritul valorilor morale adevarate: raspundere, responsabilitate, respect, integritate si sa nu puna pret pe valorile materiale. Stiu ca suna naiv in vremurile astea, dar vreau ca fetita mea sa stie sa se respecte pe sine si pe cei din jur, vreau sa stie sa lupte pentru dreptate, indiferent de partea cui este, vreau sa manifeste grija fata de natura, oameni, animale. Totul depinde de cei 7 ani de acasa! (Mihaela)
