Cu ani in urma, cand ne-am apucat sa „aram” Bucurestiul, primeam asigurari ca lucrarile „bine gandite” vor pune capat permanentelor gropi si santuri care se sapau din cand in cand doar pentru a avea ce acoperi si apoi pentru a o putea lua de la capat. Promisiunile pareau cu atat mai convingatoare cu cat in acea perioada auzeam ca se defasoara si diferite studii comune cu japonezii. Ori, la ei, regula e simpla: masori de o suta de ori, dar spargi doar o data.
Pregatirea unei lucrari ce presupune oprirea circulatiei o poti pregati saptamani sau luni de zile, dar o termini intr-o noapte. La noi, sapi si apoi te gandesti ce vrei, de fapt, sa faci. Si, dupa ce ai astupat sapatura, iti aduci aminte ca, de fapt, mai era ceva de facut si sapi din nou. Nu e o fabulatie. E pura realitate.
Pe strada Aviator Popisteanu, de exemplu, s-a sapat acum vreo trei ani. Ca pe atatea si atatea strazi din Bucuresti, s-a refacut infrastructura strazii, s-au schimbat bordurile, s-a reasfaltat, cu toate ca strada era intr-o stare exceptionala fata de majoritatea strazilor din Bucuresti, si, evident, s-au schimbat stalpii de lumina, carora, la fel, nu aveai ce sa le reprosezi. Oricum, era o realizare, era o lucrare ce parea bine facuta. Ce iluzie! De atunci, la fiecare cateva luni, se sapa iarasi cate un sant, mai lung sau mai scurt, de-a lungul sau de-a latul strazii sau trotuarului. Se repara, apoi, dupa un timp, se reasfalteaza iarasi integral sau partial.
De la inceputul primaverii lui 2009 si pana la sfarsitul toamnei s-au schimbat tevile de termoficare. Asta a insemnat o noua distrugere a caii de rulare, desfacerea casetei in care sunt plasate tevile de termoficare si schimbarea acestora. O zi se lucra, o saptamana mai trecea, eventual, cate un muncitor in inspectie… In tot acest timp, circulatia era ca vai de mama ei. Faptul ca pe aceasta strada trece si o linie de autobuz, evident, nu avea de ce sa intereseze pe cineva.
Spectacolul culminant l-a reprezentat schimbarea tevilor intr-o bucla de dilatare. Puteai presupune ca era o punere in scena a unei noi versiuni a legendei Mesterului Manole. Aici nu se darama nimic, dar – ce sa vezi?! – tevile se montau, dar nu incapeau in sant. Se desfaceau, se remontau si iar nu se potriveau. De doua ori au fost chiar si astupate, dar a tot a trebuit spart din nou. La cateva zile venea o echipa cu mapa, se injura cu muncitorii si lucrurile o luau de la capat. Intr-un tarziu, pe cand credeam ca o sa-i prinda zapada, s-a terminat si santierul acesta. Dar nu a trecut mult timp si au venit probabil alti muncitori si au sapat iarasi un sant, de data asta transversal. Partial umplut si apoi parasit, asta nu a mai reusit sa rateze zapada, asa incat are toate sansele sa-l prinda primavara.
Oare ne va spune si noua cineva vreodata cine-si bate asfel joc de nervii si de timpul nostru si de banii contribuabilului roman, adica tot ai nostri? (Daniel Marinescu)
