Sarbatoarea Nasterii Domnului si Anul Nou ne bat deja la usa. Ne gandim cu bucurie la momentele de bucurie pe care le vom petrece in familie, alaturi de cei dragi. Ne-am gandit insa la satele pustii, unde batranii stau in poarta, asteptandu-si copiii si nepotii, care nu se mai intorc, nici macar de Sarbatori? Ne-am gandit la durerea din sufletul lor cand privesc scaunele goale in jurul mesei? E grea singuratatea, mai ales de Sarbatori! Pe de alta parte, cei plecati in strainatate, acel „Rai cu portile incuiate”, au inima sfasiata de dorul de acasa si de cei dragi si intampina discriminarea, desconsiderarea, marginalizarea din partea celorlalti.
Ce am putea oare sa le spunem celor plecati peste hotare? Ca romanul si-a aparat mereu patria, ca asa vrea Dumnezeu, ca asta e crucea noastra, sa ne aparam saracia si nevoile, si neamul? Ei stiu poate acest lucru, dar au plecat dincolo pentru un trai mai bun, sau chiar pentru a supravietui, caci sunt destule familii care si-au pierdut serviciul si traiesc ingropati in datorii…
Da, fratii nostri plecati in strainatate stiu ca Romania e cea mai frumoasa tara, dar ne spun cu lacrimi in ochi si dezamagire ca nu mai au ce face in ea, datorita celor care ne conduc. La noi totul este minunat, chiar si povestile cu zane si feti-frumosi au in ele o taina, un adevar. In special acum, in perioada Sarbatorilor de iarna, in satele romanesti invesmantate in alb, cerul si pamantul in cantari rasuna,/ingeri si oameni canta impreuna. E o lume de basm, incarcata de traditie si spiritualitate! La noi painea e dulce, pentru simplul fapt ca o mananci intre ai tai. Painea strainatatii si a pribegiei are insa un gust amar…
Acum, in preajma Sarbatorilor, ma rog ca toti romanii sa se intoarca intr-o buna zi acasa, sa nu mai lacrimeze printre straini, ci pe pamantul lor. Trebuie sa ne intoarcem la identitatea noastra adanca si sa-L punem mai presus de orice pe Dumnezeu. Dacii multumeau in permanenta lui Zamolxe, credeau in puterea pamantului, care era sacru pentru ei. Orice dac, cand murea, lua in pumnul sau tarana.
Tarisoara aceasta nu mai poate fi salvata de vreun om, ci numai de Bunul Dumnezeu. Numai rugaciunea in comun si pocainta, de la copilul care incepe sa spuna „Tatal nostru” pana la ierahul care binecuvanteaza, toti ar trebui sa fim intr-o rugaciune comuna.
Sa incercam sa fim mai buni, mai uniti si mai aproape unii de altii! Desi traim intr-o lume care se schimba de la o zi la alta, trebuie sa constientizam bucuria de a fi noi insine impreuna cu ceilalti, constienti de miracolele pe care le traim zi de zi. Viata spirituala nu e o viata de legi, ci o viata de impartasire si de dragoste. Oamenii nu pot trai cu adevarat decat unii pentru altii si impreuna cu altii, nu unii paralel cu altii. (Roxana Paun)
