De ce iubesc Romania? Probabil ca in fiecare zi pot sa gasesc motive sa n-o iubesc, sa o alung din sufletul meu ca pe o ruda indepartata cu care mi-ar fi rusine in public. Dar daca ma gandesc mai bine, Romania nu mi-a facut nimic, nu e vinovata de nimic, asa ca de ce sa ma alatur celor pregatiti s-o rastigneasca in orice clipa?
Romania e mai frumoasa decat orice alta tara, e frumoasa chiar si-n „uratenia” ei rurala si inapoiata; acolo e chiar mai frumoasa, si mai libera, si mai buna la suflet decat orice alt loc de pe planeta asta sugrumat de „evolutia tehnologica”. Romania mea are o inima buna, are loc la ea in suflet pentru oricine, oricat de mult i-ar fi gresit. Si nu putini au fost cei care au dezamagit-o, dar nici putini nu sunt cei care i-au facut cinste. Sunt mai buni, mai destepti, mai corecti, mai sinceri si mai romani decat altii. Pentru ei iubesc Romania. Pentru ca datorita lor am putut sa hoinaresc pe ulita copilariei alaturi de ciresari, pentru ca fiind baiet paduri cutreieram, stiind ca sub cerul instelat sunt liber, am lumea la picioare, pot fi oricine, pot fi Luceafarul, Stefan cel Mare, Neghinita, Praslea cel voinic sau poate un Hagi sau Ilie Nastase.
Romania mea de azi nu trebuie sa uite cat de buna e si cat de minunata poate fi, chiar daca uneori pare ca e o tara a minunilor, in care absolut totul se poate intampla, cu bune si rele. Este o tara surprinzatoare, un amestec impresionant de contraste, de emotii, de povesti, de comedii si drame, de munti si campii revarsate prin Delta intr-o Mare Neagra; traim intr-adevar pe un picior de plai, pe-o gura de Rai, intr-o suita de intamplari care se repeta in diverse moduri, cu un domnul Goe mereu prezent, fie ca are basca sau masina luxoasa si telefon mobil, cu o politica zdruncinata la fiecare scrisoare pierduta, sau cu domnisori si cuconite care nu stiu pe ce lume se afla. Romania mea e atat de surprinzatoare, e atat de colorata, e atat de primitoare chiar si cand are lacrimi in ochi. E singurul loc din lume in care se intalnesc atat de multe minuni; gandeste-te la cateva dintre ele doar: Cimitirul vesel, Coloana Infinitului, Casa Poporului, Albastru de Voronet, chiar si delicioasele poale-n brau sunt doar ale noastre, si nimeni, niciodata, nu va putea sa ne imite, sa ne fure ADN-ul, sa ne sufoce esenta de a fi copiii acestor meleaguri.
Romania nu poate fi stransa in cateva randuri, nici macar in cateva sute de carti. Chiar daca poate parea un basm pus in scena de actori care nu-si cunosc replicile, Romania trebuie amintita, trebuie iubita ca si cum ar fi cea mai buna prietena, trebuie traita in fiecare clipa ca pe o aventura. Bucura-te de ea, zambeste-i chiar si cand o vezi urata, intelege-o, admir-o, ajut-o sa fie asa cum iti doresti.
Romania suntem noi, fiecare dintre noi. Cum as putea sa nu iubesc Romania? (Ana Birzoi)
