Au trecut deja cinci luni de cand sunt departe de Romania, cu tot ceea ce inseamna ea pentru mine: familie, prieteni… acasa. Am avut insa norocul sa intalnesc aici, la Baccinello (un satuc izolat din inima Toscanei), cativa romani care reprezinta cu adevarat Romania. Intalnindu-i si cunoscandu-i am realizat ca exista doua tipuri de a percepe tara noastra: unul este modul in care experimentezi zilnic deficientele traiului in tara, iar altul reprezinta viziunea unui roman care traieste in afara. Este adevarat ca in exterior exista posibilitatea de a munci pentru un salariu care sa te ajute sa iti indeplinesti visele. „Visele”… pentru ca astazi conjunctura economica a transformat necesitatea, limita traiului decent intr-un vis din ce in ce mai greu de atins.
Cu toate acestea, exista un respect deosebit, o emotie in glas atunci cand romanii de aici vorbesc despre Romania, pentru ca acesti romani nu au parasit niciodata tara, ci au luat-o cu ei peste tot prin lume, ca o brosa eleganta purtata cu mandrie. Oricat de substantiale ar fi avantajele financiare, intr-o inima de roman se simte mereu, destul de acut, sentimentul de apartenenta. Nu exista munte pe care tu, ca roman, sa-l percepi mai frumos decat muntii nostri, nici ape despre care sa crezi ca ar fi mai limpezi, pentru ca in ochii unui roman adevarat frumusetea naturii echivaleaza cu Romania.
Cat despre dorul de tara, nu pot sa spun decat ca l-am simtit chiar in momentul plecarii, de la geamul autocarului care lasa in urma brazii impovarati de zapada, pregatiti feeric pentru sarbatorile de iarna. Pentru prima data am petrecut sarbatorile departe de casa, intr-o tara in care oamenii nu mai par sa puna pret pe traditii, intr-o Italie in care sarbatorile se uniformizeaza incet, incet, luand aspectul unor zile comune, chiar banale. Si totusi, acolo unde se strang cativa romani este imposibil sa nu simti un crampei de Romanie. Asadar am petrecut sarbatorile de iarna in propriul stil traditional romanesc, toate acestea datorita romanilor din Baccinello – oameni speciali, despre care va voi povesti mai multe intr-o viitoare relatare.
Evident, nu am uitat de site-ul atat de drag mie, Dacic Cool, si daca am scris mai putin a fost pentru ca aici nu am tot timpul acces la internet; insa fiecare loc interesant pe care l-am vazut, fiecare poveste frumoasa pe care am ascultat-o aici m-au dus cu gandul la intoarcerea acasa, atunci cand voi avea suficient timp sa va povestesc despre oameni si locuri, dar mai ales despre romanii de aici, pentru care Romania nu este o gara abandonata, ci un loc de suflet in care trenul sperantei descarca mereu vagoane de optimism. Din Baccinello va imbratisez cu mult drag. (Rodica Puscasu, Foto: Stock.XCHNG)
