Nu toate povestile de dragoste au un happy-end, din pacate, una din aceste povesti o traiesc chiar eu. Era o dimineata ploioasa de aprilie. Soarele se ascunsese printre norii furiosi care prevesteau oarecum ceea ce se va intampla. Am deschis ochii, am vazut cum se preling pe geam picaturile rupte dintr-un nor si mi-am adus aminte ca asa, intr-o zi ploioasa de primavara, a inceput si povestea mea de dragoste. Ma gandeam melancolica la primul sarut pe care mi l-a furat Andrei, la prima noastra plimbare, la primul „te iubesc”. Nu imi venea sa creada ca totul a fost in zadar. Dar stiam ca trebuie sa pun punct relatiei care imi aducea numai suferinta.
Durerea de stomac cu care m-am trezit nu se datora oboselii sau a mancarii, ci mai degraba evenimentelor ce aveau sa se intample in ziua aceea. Astazi trebuie sa inchei o relatie ce dura de doi ani de zile. Ma durea, dar trebuia sa se termine, nu mai suportam nepasarea si indiferenta lui.
L-am sunat si i-am zis ca trebuie sa ne intalnim urgent. Exact cum stabiliseram, ne-am intalnit la cafeaneaua din coltul aleii. A venit foarte curios sa stie despre ce e vorba. L-am intrebat: Pana acum de cate ori m-ai sunat sa-mi spui cuvinte de dragoste? De cate ori mi-ai trimis un mesaj pe telefon? Poate ca nu-ti place romantismul, dar nu-ti place nici sa-i faci fericiti pe oamenii care te iubesc? De cand suntem impreuna, mereu am avut un mesaj de dragoste pentru tine. Stii, noi suntem ca albul si negrul, ca dimineata si seara, ca apa si uleiul.
– Adica vrei sa fiu poet?, si incepu a rade subtil si rautacios.
Atunci mi-am dat seama ca am luat hotararea cea buna, aceea de a ma desparti de el. Ne-am ridicat de la masa si fiecare a plecat in drumul lui. Obosita de atata plans, m-am culcat foarte devreme, dandu-mi telefonul pe modul silent. Dimineata pe la 7 cand m-am trezit si m-am uitat pe telefon aveam 10 apeluri si un mesaj de la el, de la Andrei. Citeam mesajul si inima imi batea din ce in ce mai tare: Am invatat sa iubesc tot ce era al meu. Dar am putut sa traiesc si fara ce nu aveam. Numai fara tine nu pot sa traiesc. Iti jur draga mea, doar pe tine te-am iubit si voi muri iubindu-te pe tine…! Cand voi inchide ochii pentru totdeauna, tu sa-mi pecetluiesti buzele cu un sarut, pentru a le incalzi, iar picioarele sa mi le acoperi cu trandafirul rosu al iubirii eterne ce va lumina chipul invaluit de tristetea mortii. Iar de vei zari o lacrima ce se va scurge pe obrazul meu palid, sa stii ca e de ramas bun. Cand pamantul imi va acoperi trupul pe care candva tu l-ai atins, sa-ti amintesti ca te-am iubit dintotdeauna sincer si acea iubire nu s-a stins. Dar sa nu plangi, eu voi fi mereu cu tine, chiar daca numai in vise, iar pe mormantul meu din florile ce mi le-ai adus sa scrii cuvantul fericire, caci am simtit-o datorita tie. Sa nu uiti ca te iubesc, chiar daca nu mai sunt. Adio, dragostea mea.
M-am mirat cand am vazut mesajul, era primul de la el si, cand m-am uitat la ora, am vazut ca l-a trimis la 5 dimineata. M-am simtit minunat ca l-am facut sa iasa toata dragostea din el, simteam ca va fi un nou inceput. L-am apelat repede, dar a raspuns o voce de femeie, era mama lui. Am intrebat-o daca pot vorbi cu Andrei, insa a izbutit in plans: Andrei nu mai este, au ramas doar amintirea lui si o balta de sange.
Am inchis repede telefonul si am fugit spre casa lui. Detaliile tragediei nu are rost sa le mai povestesc, rana din sufletul meu inca e deschisa si doare, doare rau, chiar daca au trecut 4 ani de-atunci. O sa traiesc toata viata cu sentimentul de vinovatie; e greu sa traiesti cu povara asta, povara prea grea pentru o fiinta atat de mica. (Elena Mihaela Grigore, Foto: Stock.XCHNG)
