Oamenii, de la inceputul existentei lor, cauta prietenia absoluta cu acea persoana ori fiinta care sa le fie vesnic alaturi si in care sa poata avea incredere, orice ar fi. Apoi a venit El, ce s-a facut om si S-a coborat din ceruri intru mantuirea lor, intru iertarea pacatelor lor, intru iubirea lor.
Dumnezeu exista si ei L-au intalnit. Generatii dupa generatii de la venirea Lui, oamenii L-au ponegrit, L-au respins, au refuzat sa creada in El. Doar uneori, in momentele lor de mare tensiune, de grea incercare, L-au recunoscut si I-au cerut ajutorul.
Dumnezeu exista si ei L-au intalnit. Intr-o dimineata cu un cer innorat, am vazut ceea ce toti vad o singura data in viata: lumina, intuneric, dragoste, ura, bine, rau, frumos, urat, toate sub un singur nume: Dumnezeu.
Dumnezeu exista si mi s-a aratat. Apoi am vazut lumina zilei. Am inteles cuvintele muritorilor de-un neam cu mine, am inceput sa zambesc, am incetat plansul, am alungat durerea pricinuita de luarea mea brusca din locul meu bine stabilit in ceruri, transformand tragedia existentei intr-o bucurie. Am indurat vorbe grele, tradari, dureri fizice, psihice, am trecut cu fruntea sus peste toate si am evoluat.
Dumnezeu exista si eu L-am intalnit. L-am vazut acolo unde altii nu-l vad. L-am vazut in covorul de frunze de toamna, aurii, portocalii, uscate. L-am vazut in veverita fricoasa ce urca speriata in copacul cel mai apropiat, L-am vazut in prima ninsoare din an, in primul zambet de pe chipul meu, in primul prieten adevarat, in fiecare om si fiinta din jurul meu, in prima privire fericita de dupa o tradare suferita, in valurile marii ce imi bucura pielea pe nisipul arzand, in prima stea rasarita in noapte.
Dumnezeu exista si eu Il intalnesc! (Alexandra Maxim, Foto: Stock.XCHNG)
