Povestea noastra a inceput intr-o zi de mai, cu un test cu doua liniute roz, care ne-a umplut mie si lui tati inima de bucurie. Au urmat dimineti la rand cand alergam la oglinda sa vad cat mi-a crescut burtica si pe zi ce trecea ma legam de micutul ce crestea in pantec, fara sa-l cunosc, doar simtindu-l. Sarcina a fost o experienta minunata pentru mine… Joi, pe 20 decembrie, am mers la ultimul control si medicul mi-a zis ca sambata il vedem pe bebe, urmand sa-mi provoace nasterea, pentru ca se apropia Craciunul si mai bine sa fim acasa de sarbatori. Au urmat doua nopti de nerabdare, teama si neliniste si in dimineta zilei de sambata, 22 decembrie, m-am internat.
La ora 9.00 mi-a pus o pastila pentru a se deschide colul si de aici au urmat cateva ore de vorba lunga cu celelalte fete din sala de travaliu, plimbari pe hol, unde astepta numeroasa mea gasca (sot, mama, soacra, sora, prieteni), pana la 11.00, nici o durere, desi asistenta spunea ca dupa masuratori ar trebui sa am contractii dureroase deja… dar nimic, stateam la vorba cu fetele si cu nasa mea, care, medic rezident fiind, a putut sta cu mine tot timpul. Mi-au montat cateterul pentru epidurala si la 12.00 mi-au facut o mica doza de anestezic, nu pentru ca aveam vreo durere, ci pentru ca urma sa plece anestezistul si sa vada daca nu am ceva reactii adverse. La ora 13.00 a venit medicul, care terminase cezarienele din ziua aia, si mi-a rupt membranele… nimic dureros. Apoi mi-a pus perfuzii de dilatare si gata, nu am mai putut sa ies pe hol la ai mei.
In continuare, contractii nedureroase si palavrageala, ba ni s-a alaturat si medicul (si da-i cu imobiliare, coruptia din Romania etc.). Pe la 15 am intrat in sala de nasteri, cand il aud pe doctor spunand incet: ciculara de cordon. Am simtit ca ma scurg intr-un adanc abis… A mai venit un medic, a venit si pediatrul, medicul meu a tras tot corpusorul lui bebe afara… si am vazut cum pediatrul a iesit cu el pe brate, cu capul in jos, fara sa faca nici un zgomot. Am vazut doar ca era foarte alb… apoi am zis ca daca bebelusul meu nu traieste, nu vreau sa mai traiesc nici eu.
Din sala de alaturi s-a auzit un planset si medicul a zis ca e bebe. Nu am crezut, in sufletul meu era cea mai mare durere si cea mai mare neputinta, fiindca nu puteam face nimic pentru copilul meu. Mi-au spus ca bebe e bine, are scor APGAR 8 (nu i se incalzeau extremitatile si nu a plans din prima), dar eu nu credeam nimic. Dupa 15 minute a intrat sotul meu cu ochii in lacrimi si mi-a aratat pe telefon prima poza a bebelusului, care mi s-a parut cel mai frumos copil din lume… alb, curat, cu buze rosii, rosii.
Inainte sa ma duca la rezerva, m-au dus sa-l vad pe bebe. In clipa in care mi-a suras, am simtit ca am la picioare intreg universul. As vrea sa-i multumesc sotului meu, care a fost in fiecare clipa langa mine, mi-a daruit toata dragostea si sustinerea lui si m-a ajutat sa trec de trauma pe care am suferit-o cand nu am stiut ce e cu baietelul meu, si lui Dumnezeu ca a avut grija de baietelul meu si i-a daruit o stea norocoasa in ziua in care s-a nascut! Pe 24 decembrie am fost acasa si am avut sub brad cel mai frumos cadou din viata noastra, o minune vie, Eric Andrei! (Mona Ilona)
