Povestea noastra, liantul nostru, bucata noastra de pamant, la inceput, a stat sub felinarul intrebarii: So…who are you? Si totul se intampla in spatele liceului, El atent, inspectand dupa ochi de profesori, cu tigara in colt gurii, blazat si cu noi strategii de Warcraft pe sub mana, Eu cu parul intr-un societate afumata, entuziasmata si cu noi experiente spumoase de dragoste, insufletite de colege, la urechea-mi inghetata. Nici nu se puteau gasi doua creaturi mai diferite si mai necesare una alteia. Eram adversari de neinvins.
Nici unul nu ceda in lupta, creati unul pentru a-l infrunta pe celalalt. Sageti si fulgere din tolba orbitelor oculare, tunete sub alergari fara suflare, baraje in coltul ochilor, torente nedeslusite de afecte, emotii, sentimente, inecuri spirituale, cautari, gasiri, regasiri in priviri, teama curajoasa de a avansa pe campul de lupta, de a asalta, de a ambusca.
Dar cine esti tu pentru a ma face sa ma simt astfel? Eu sunt Eu, cea dintotdeauna! – tipic adolescentului neinteles nici de el insusi, gandeam eu atunci, prinsa intr-un joc de copii.
Liceul s-a terminat, facultatile mentale trebuiau instruite in foruri inalte si cei doi neinfricati luptatori au urmat drumuri diferite. Vremea trecea linistita afara si inauntru placi tectonice se loveau, noi forme de reflief se ridicau, un teritoriu necunoscut crestea frenetic cu fiecare gand, miscare, amintire. In doi ani, un pamant tanar, nou, se crease in mine, greu de explorat, salbatic, luxuriant, cu bastinasi neprietenosi, greu de crestinat.
Locatie: un apartament in plina iarna nazuroasa, detestabila, o petrecere cu prezenta obligatorie, creaturi gregare, ras si veselie, fum, rom, vanilie.
Ora: trecuta de ora de culcare.
Intrare: liber inchizitionala.
Eveniment: prilej de cotcodacire si imapunare.
Eu, in plina verva a plictisului, gandindu-ma la examenul de atunci intr-o saptamana, in zgomot alb, cu un miros greu de parfum vecin, dorind sa ies in aerul taios de desteptator. El, invitat aiurea intr-o hoarda de simpatici, cautand un loc sa scrumeze. Amandoi afara, iarna, Eu tragand aer in piet, El tragand tutun, in surdina. Noaptea-i pe tocuri, tu danseaza cu ea, noaptea-i pe fuga, tu spune-i sa stea…
El: Un fum?
Eu: Oh, nu, multumesc!
El: Am crezut ca te-ai speriat asa de tare, ca o sa castig, incat ai preferat sa te retragi din timp. Nu-i de mirare, la cat esti de urata!
Eu (cu sprancenele ridicand caciula): Who are you, again?… intorc urechea caciulii si ma uit gata de atac, si ce atac! Sageti, fulgere, tunete, ploi, torente, avalanse, incendii furibunde, minte si inimi ravasite, dar pulsand mai viu ca niciodata.
El, viitorul sot (pauza, ochi iscoditori, albastri de tempesta): Degeaba faci ochi mari de caprioara ranita, tot urata ramai, la cat te-am urat pentru ce mi-ai furat! Si cum noaptea-i pe tocuri, ce mai astepti? Danseaza, in ritm de atac
Eu: Ce am facut? Ce sa fac?
El, in soapta, pentru mine: Mi te-ai furat pe tine…stupid am ramas, eu, marele jucator, cand mi-am dat seama de tine, ca esti singurul meu joc, din care nu mai vreau sa ies. Acum as vrea sa dansam! Noapte pe tocuri, bas, sange care simte, mana care prinde, ochi mari, fum, aburi, caldura, foc, geaca razuita de perete si lupta a luat sfarsit.
Cine era El – partea mea din Noi, iar Eu, partea lui din acelasi indivizibil Noi. Noul teritoriu bogat din mine era al nostru, bastinasii asteptau religia lui amandoi. Eu, cea dintotdeauna, demult devenisem un Eu cu El, care acum se inchega intr-un singur pronume personal de persoana I plural. Samanta am sadit-o, fara sa stim, in camaruta cea mai fertila a sufletului fiecaruia, a crescut pe nesimtite, cerand, pentru a inflori, tulpina si floarea celuilalt, iar povestea noastra sta acum sub felinarul unor zile in care pedalam in tandem, pe coloana sonora cantata de niste baieti, cu afinitate pentru numele de Emil, asteptand filmul, care are sa fie filmul nostru, fiind uniti din noi, de noi prin noi. O seara indivizibila! (Mihaela Mustatea)
