Iubim in atatea moduri, uneori si de mai multe ori, si cred ca niciodata complet, ni se pare ca traim, simtim, suferim, atat si cred ca niciodata destul, ne bucuram, radem, plangem, uneori de prea multa fericire, si ni se pare ca nicicand n-am mai putea-o face la fel. Pentru tot ce e in noi avem termen de comparatie, mai putin pentru toate trairile pe care le „naste” intr-un om copilul lui. Cu greu mai regasesti ceva logic in ceea ce pana nu demult era limpede ca lacrima, de cele mai multe ori nici „eu” nu mai este „eu”, tot ce simti pare ireal de adevarat, de complet si de natural… e farama de Dumnezeu din noi, e singura iubire pentru care nu exista termen de comparatie, cu toate celelalte de la inceput.
Nu tin lectii de iubire, nu dau lectii de daruire. Iubesc obisnuinta si simplitatea, ma uit in jur si observ ca oamenii se tem de ele, ne cautam de cele mai multe ori implinirile si satisfactia deplina uneori prea departe de noi. Imi vad copiii cum se trezesc binedispusi inainte ca mie sa-mi sune alarma; nu stau locului o clipa, de parca ar avea tot timpul ceva atat de important de facut si ziua nu le-ar ajunge; apoi staruinta cu care ma privesc in ochi si ma intreaba ceva.
Uneori, din pacate, nu am timp sa observ, alteori, de cele mai multe ori, stau deoparte, privesc, ma minunez si ma rog sa nu uite nimic din toate astea. Si ma mai rog pentru ceva: sa-i ajut sa pastreze din ce au acum si sa le dau constant din resursele inepuizabile pe care ei le-au trezit in mine; sa se agate, cand vor avea nevoie, de ce simt eu, si nimic nu va fi nici prea greu, nici prea sus, nici prea departe. (Laura Brinzoi-Nuta, Foto: freeimages.com)
