La cei 20 de ani ai mei, am un iubit. De ceva timp, ce-i drept! De aproape 3 ani. Nu am avut o experienta prea vasta in acest sens inaintea lui, deci puteti spune ca poate nu am de unde sa stiu ce este iubirea. Cu tot ce se intampla in jur, poate nu stiu… Poate nu mai stie nimeni ce e cu adevarat iubirea. Este asa de distorsionata, de media, de carti, de filme! A devenit ceva impus, un motiv de mandrie sau de rusine. Dar nu despre iubire vreau eu sa vorbesc aici, ci despre EL (dar, implicit, voi vorbi si despre iubire).
EL a aparut din mare, in costum de neopren, cu labe de inot si pluta de salvamar. Amandoi salvam oameni. Eu eram voluntara la Cruce Rosie. EL ii aducea din larg, eu le acordam primul ajutor. Si asa cum am pornit la drum, ca o echipa de salvat, am continuat sa fim o echipa pe alte planuri. Acum EL e prietenul meu cel mai bun, singura persoana la care simt ca nu as putea renunta si cu care as fi in stare de orice. E persoana cu care pot petrece ore in sir si sa simt ca au trecut doar cateva minute. Si, chiar daca stam cu zilele impreuna, ii simt lipsa chiar din momentul in care ne despartim. Nu este ca restul. E mai intelept si deseori ne amuzam de copilarosenia celor din jur. Vrea mult mai mult de la viata si ma face si pe mine sa visez. E puternic si ne poate sustine pe amandoi. Imi aduce zambetul pe buze, chiar si in momentele in care imi vine sa refuz orice contact cu exteriorul. EL este barbatul cel mai important din viata mea. Voi face tot ceea ce pot pentru a ma asigura ca va ramane asa in continuare… (Luiza Oancea)
