Anul acesta sarbatorim implinirea a o suta de ani de la infaptuirea Marii Uniri din 1918. O buna ocazie de aducere aminte, un moment de bilant al istoriei noastre recente. O istorie pe care strabunicii si bunicii nostri au trait-o. O istorie sculptata adanc in sufletele lor, care a modelat destine, a frant inimi, a picurat sange si lacrimi, a curmat milioane de vieti. Un secol cu razboaie, cu teroare comunista, cu lagare si inchisori, cu revolutie, cu multa suferinta si groaza. Un secol din care astazi nu ne amintim nimic si din care se pare ca nu am invatat nimic.
Un trecut uitat, intentionat ingropat si ascuns bine de ochii tuturor. Un ceva de care nimeni nu vrea sa-si aminteasca si nu vrea sa creada ca a existat. Generatia de azi cu facebook si tehnologie nu vrea si nu are timp sa priveasca in trecut. Cu ceva timp in urma, mamele plangeau pe fronturi si pe la portile inchisorilor comuniste. Se zbatea inima lor in piept, suspinand, cu ochii spre cer: S-au facut copiii nostri sfinti! Locul lor a fost luat acum de mamele care-si plang cu rusine fiii consumatori de droguri si bautura pe la portile spitalelor.
Mi se deruleaza in minte obsesiv aproape aceste versuri despre generatia noastra superficiala si indolenta:
Au facut copiii nostri dinti
Musca din bunici si din parinti
Musca din vazduh si din pamant
Musca si din mortii din mormant.
Vorbind cu multi cunoscuti, aud ca majoritatea lor s-au saturat de metehnele sociale actuale care ne storc de energie, bani, sanatate, suflet… Odinioara se murea de foame, acum se moare de imbuibare. Fobiile moderne ne-au subjugat total. Toti constata ca televizorul este daunator, instigator, promovator de nonvalori. Toti spun ca bancile nu sunt altceva decat camatarie cu acte in regula, ca jugul creditelor robeste pana la exasperare. Toti se tem de alimentatia saraca in nutrienti, de medicamentele tot mai nocive, de bolile cu care se lupta de ani intregi.
Multi se plang de traficul insuportabil, de aglomeratia din malluri si magazine, de cozile interminabile pentru toate nimicurile. Cei care au copii sunt epuizati la propriu de slalomul urias pe care-l fac intre serviciu, bone, crese, gradinite, scoli si un sistem de invatamant care mai mult indobitoceste decat educa. Banii agonisiti cu multa bataie de cap se duc usor pe gadgeturile la moda, care se schimba de la un an la altul, pe jucariile promovate de marile case de productie cinematografice, pe lucruri fel de fel bagate pe gat de conceptul must have. Toti sunt abonati activi la una sau la mai multe retele de socializare, pe care le considera o pierdere de vreme, o magazie de informatii inutile si un pericol real pentru adolescentii tot mai dependenti de ele. Multi resimt distantele si dorul de copiii lor plecati departe de tara.
Si asa mai departe, fiecare are oful lui, care-l robeste si-l orbeste pana la nefericire, care-l rastigneste pe crucea consumului excesiv si-l duce-n iadul deznadejdii si de multe ori al depresiei. Si cu toate acestea nu aud pe nimeni ca renunta la televizor, sau ca are un plan de viitor in care nu ia in calcul un credit la banca, sau ca renunta la automobil, la fast food si isi inchide contul de facebook. Nu aud pe nimeni ca-si iubeste tara, ca-si indeamna copiii sa nu plece, ca se opune vehement globalizarii, ca respinge toate inutilitatile importate din Occident, ca incearca acum si aici din rasputeri sa cladeasca un viitor mai bun pentru semeni si pentru copii. Nimeni nu e dispus sa renunte la nimic, desi vede ca nu mai face fata si ca nu are nici un folos de pe urma consumului excesiv de orice, nu conteaza ce. Avem atatea si atatea pseudo-probleme care ne macina, incat am scapat din vizor scopul vietii noastre pe pamant.
Majoritatea refuza chiar si chemarea crestina care indeamna la moderatie, cumpatare, responsabilitate, smerenie, simplitate. Atat de ancorati in prezent, ignoram cu desavarsire latura spirituala care sta la temelia noastra ca popor. Am ajuns niste crengi frante intr-un copac ce se numeste Romania si parca tragem si mai tare sa ne rupem cu speranta desarta ca vom prinde radacini in alta parte, unde ne imaginam noi ca ne va fi mai bine. Un bine pe care fiecare si-l defineste in functie de asa-zisele valori cu care a crescut si pe care le-a mostenit de la ai sai. Dar care sunt reperele? Cum stim noi astazi sa discernem valoarea de nonvaloare? Cum ne alegem modelele? Cat stam sa reflectam daca ceea ce facem are efect pozitiv sau negativ asupra noastra, asupra celorlalti, asupra mediului, asupra societatii?
Suntem un popor cu radacini adanci in timp, de o suta de ani ne-am unit pentru a fi Romania, iar astazi ne uitam la vecini jinduind dupa un trai mai bun in tara lor, uitand ca avem o tara. Consumam din alte tari, uitand sa mai producem ceva si ne trimitem copiii pribegi pe alte meleaguri, in timp ce noi murim de dorul lor. Ne mandrim cu copiii nascuti in alte tari, crescuti in societati moderne, in timp ce batranii nostri mor in singuratate, neavand cine sa le dea respectul cuvenit. Rar ne amintim sa-i pomenim sau sa le aprindem o lumanare la capatai. Ne lafaim intr-un prezent marunt, fara sa tinem cont ca avem o datorie morala fata de trecut si fata de tara in care ne-am nascut. Ne-am facut consumatori si atat. Oameni prosperi carora le este rusine ca sunt romani. O suta de ani de la infaptuirea Marii Uniri. Sper ca in acest an sa avem curiozitatea sa ne cunoastem istoria, sa readucem in constiinta tinerilor nostri dragostea pentru tara si demnitatea de a fi roman. La multi ani 2018! La multi ani Romania! (Bianca Sarbu, Foto: Bianca Sarbu)
